„A fost înfricoșător… ca și cum ai fi în mijlocul unui oraș în flăcări, în timpul unui bombardament de noapte.” Dr. Arwyn Edwards nu descrie o scenă de război urban, ci o zi recentă, fierbinte și cețoasă, pe un ghețar din Svalbard, unde temperaturile record de vară au transformat locul său de muncă într-un șuvoi de apă topită și roci căzătoare.
Edwards este un cercetător de top în ecologia ghețarilor – studiul formelor de viață care trăiesc pe, în și în jurul ghețarilor și calotelor de gheață. După două decenii de cercetări polare, s-a simțit mereu „relaxat și ca acasă” pe gheață. Însă schimbările climatice accelerate încep să erodeze acest sentiment de siguranță, scrie The Guardian.
Deși temperaturile medii globale nu au depășit încă limita de 1,5°C din Acordul de la Paris, Arctica a depășit acest prag de mult. Svalbard se încălzește de șapte ori mai repede decât media globală. Timpul se scurge pentru a înțelege aceste ecosisteme fragile și costurile climatice de trilioane de dolari pe care le-ar putea declanșa.
Edwards descrie microbii adaptați la frig pe care îi studiază drept „gardienii și, totodată, principalii instigatori ai declinului Arcticii”. Cercetări recente arată că microbii care trăiesc în zăpadă și gheață pot declanșa bucle de feedback pozitive care accelerează topirea. Având în vedere că peste 70% din apa dulce a planetei este stocată în gheață și zăpadă – și miliarde de vieți depind de râurile alimentate de ghețari – implicațiile sunt uriașe.
Nu toți microbii polari amplifică încălzirea globală. Dovezi recente sugerează că anumite populații reușesc – cel puțin momentan – să reducă emisiile de metan.
„Păduri tropicale înghețate”
Până acum câteva decenii, se credea că gheața și zăpada arctică sunt aproape lipsite de viață. Pe ghețarul Longyearbreen, aproape de cel mai nordic oraș din lume, Edwards sapă prin resturile stratului de zăpadă de iarnă pentru a arăta cât de greșită era această presupunere.
Toate ninsorile proaspete conțin microbi, iar aceștia pot chiar declanșa formarea fulgilor de zăpadă. Fiecare centimetru cub de zăpadă conține sute sau mii de celule vii, de patru ori mai multe virusuri și o complexitate similară cu a solului fertil.
În timpul verii, suprafețele pot găzdui alge roșii, care se deplasează pentru a-și regla expunerea la soare, creând fenomene precum „zăpada pepene” sau „zăpada sângerie”, descrise încă de Aristotel. Sub zăpadă, ghețarul adăpostește un habitat bogat, cu microbi care rezistă temperaturilor scăzute, nutrienților minimi și ciclurilor extreme de lumină și întuneric.
Fragmentele întunecate din gheață – „granulele de crioconit” – sunt adevărate ecosisteme miniaturale, conținând bacterii, ciuperci, virusuri, protiste și chiar organisme ca tardigradele și viermii. Deși au un rol global important, Edwards se plânge că mulți glaciologi le consideră simple „impurități”.
Microbii din gheață produc pigmenți închiși la culoare și captează praf, întunecând suprafața, ceea ce crește absorbția de căldură și accelerează topirea – fenomen numit „întunecare biologică”. Poluarea aerului, fumul incendiilor sau praful din zonele aride sporesc aportul de nutrienți, intensificând fenomenul.
Astfel, apare o buclă de feedback: microbii întunecă gheața, aceasta se topește, expunând mai multe sedimente bogate în nutrienți, care stimulează creșterea și mai multor microbi. În Groenlanda, zona întunecată biologic acoperă vara cel puțin 100.000 km² și este responsabilă de până la 13% din topirea anuală a calotei.
Pericolul metanului
O altă amenințare este metanul, gaz cu efect de seră deosebit de puternic. Ghețarii și permafrostul acoperă rezerve mari, dar unele bacterii din medii subglaciare produc metan nou. Retragerea ghețarilor și topirea permafrostului pot elibera aceste depozite.
La pingo-urile de lângă Longyearbyen, apa bogată în metan țâșnește la suprafață. „Avem metan care iese din pământ oriunde pot migra fluidele de sub permafrost”, explică prof. Andy Hodson. Tot el spune că a descoperit comunități de metanotrofi – bacterii care consumă metan – capabile să reducă o parte din aceste emisii.
„Un ghețar în stadiu terminal”
Pe ghețarul Foxfonna, Edwards arată cum nivelul gheții este cu 4 metri mai jos decât anul trecut. „Acesta este un ghețar în stadiu terminal. Este îngrijire paliativă, și totuși nimănui nu-i pasă”, spune el.
Fiecare ghețar are un microbiom unic, cu specii care pot exista doar acolo. Pierderea acestor habitate nu înseamnă doar pierdere științifică, ci și pierderea unor potențiale resurse biotehnologice valoroase. Edwards propune crearea unei „bănci” internaționale pentru microbii polari, similară cu Banca Mondială de Semințe din Svalbard.
„Când voi ieși la pensie sau voi muri, vreau ca acest depozit microbian să fie o resursă durabilă pentru generațiile viitoare, pentru că ele nu vor mai avea acest ghețar, sau acel ghețar, sau cel de dincolo”, spune el.
Chiar și fauna spectaculoasă a Arcticii depinde de acești microbi invizibili. Beluga, peștii și planctonul sunt parte dintr-un lanț trofic care își are originea în nutrienții eliberați de ghețari.
„Este o pierdere treptată, pas cu pas. Nu o vezi scăzând de la o zi la alta”, spune Edwards, comparându-și vizitele în Arctica cu vizitele la tatăl său, bolnav de demență vasculară.
Ştiri video recomandate
