„Ronaldo este cel mai bun jucător alături de care am jucat. Când ne antrenam, mereu încerca driblinguri nebuneşti. Practic, ne opream cu toţii şi îl priveam. Era extraordinar”. Declaraţia îi aparţine lui Djorkaeff, cel care a fost sezoane bune coechipier cu jucătorul brazilian la Inter Milano. Luni, lumea fotbalului s-a oprit din nou. Dar de această dată nu pentru a-i privi sprinturile de neoprit, driblingurile ucigătoare şi golurile fantastice, ci pentru a-i vedea lacrimile din ochi atunci când şi-a anunţat retragerea oficială din activitate.
„Îmi închei cariera de fotbalist profesionist. În ultimii doi ani am avut mai multe accidentări, iar durerile pe care le-am resimţit m-au determinat să mă retrag mai devreme din activitate. Este foate greu să renunţ la ceva care m-a făcut foarte fericit. Mintea îmi spunea să continui, dar trebuie să recunosc faptul că am pierdut lupta împotriva corpului meu. Am avut o carieră minunată, cu multe înfrângeri, dar infinite victorii. Mi-am făcut mulţi prieteni şi nu-mi amintesc de vreun duşman”, a spus Ronaldo cu lacrimi în ochi în cadrul unei conferinţe de presă susţinută la sediul clubului Corinthians.
Cel poreclit Il Fenomeno a dezvăluit şi un episod neştiut din cariera sa: „În urmă cu patru ani, la Milano, am descoperit că am o afecţiune numită hipotiroidie, care încetineşte metabolismul şi că pentru a o controla ar fi trebuit să iau anumiţi hormoni care nu sunt permişi în fotbal din cauză că se află pe lista substanţelor interzise. Am vrut să clarific acest aspect în ultima zi a carierei mele”.
În încheiere, Ronaldo a ţinut să precizeze că va rămâne „legat pentru totdeauna de Corinthians”, cel mai probabil urmând să devină ambasador al clubului.
POVESTEA UNEI CARIERE CU „MULTE ÎNFRÂNGERI ŞI INFINITE VICTORII”
Ronaldo Luis Nazario da Lima s-a născut pe 18 septembrie 1976 la Rio de Janeiro. După ce şi-a făcut junioratul la cluburi obscure, ajunge la Cruzeiro la numai 17 ani, fiind refuzat în prealabil de Flamengo, clubul favorit al copilăriei sale. În unicul sezon petrecut la echipa din Belo Horizonte, Ronaldo a marcat de 12 ori în numai 14 apariţii. Evoluţile sale îi vor garanta un loc în lotul Braziliei pentru Cupa Mondială din 1994 (unde nu a jucat niciun minut) şi îi vor aduce transferul în Europa, la PSV Eindhoven. Cariera sa decolase.
Impactul cu un campionat străin nu l-a afectat deloc pe puştiul de nici 18 ani. Europa descoperea un geniu precoce, ale cărui atuuri erau forţa şi viteza, completate de determinare, o tehnică senzaţională şi, mai ales, un simţ al porţii ieşit din comun. Peste ani, Gary Lineker, fost golgeter de campionat mondial, spunea despre Ronaldo că „viteza pe care o dezvoltă cu mingea la picior şi uşurinţa cu care înscrie sunt două lucruri pe care nu le-am văzut la nimeni, niciodată”, iar Juanma Lillo, care l-a înfruntat din postura de antrenor al lui Oviedo, îl caracteriza simplu: „Există un singur moment în care nu este periculos. Iar acela este când nu joacă”.
În cele două sezoane petrecute în Olanda, Ronaldo va fi vedeta absolută a lui Eindhoven, înscriind de 54 de ori în 58 de meciuri. În 1996, la numai 20 de ani, se transfera la Barcelona şi câştiga primul său titlu de jucător al anului din partea FIFA. Va repeta performanţa în anul următor, când a cucerit şi Balonul de Aur. Între timp, a făcut senzaţie în Catalunia, reuşind un sezon absolut fabulos: 47 de goluri în 49 de apariţii. Alături de formaţia blaugrana a câştigat Cupa Spaniei şi Cupa Cupelor, înainte de a ajunge la Inter pentru o sumă record la acea vreme, 18 milioane de lire sterline.
Italia a fost locul în care Ronaldo a devenit Il Fenomeno, dar şi cel care i-a grăbit sfârşitul. La sosirea sa la Milano, fostul portar de legendă al Interului, Walter Zenga, i-a oferit un sfat tactic antrenorului Luigi Simoni: „Spune-le jucătorilor să-i dea mingea, apoi pot să sărbătorească golul”. În primul său sezon petrecut alături de nerazzurri a pierdut la mustaţă titlul în Serie A în faţa lui Juventus, dar a contribuit decisiv la primul trofeu din era Moratti, Cupa UEFA, după un 3-0 entuziasmant în finala cu Lazio.
Totul părea să fie pregătit pentru consacrarea definitivă a lui Ronaldo la Cupa Mondială din 1998, care a avut loc în Franţa. Dar Fenomenul nu a rezistat presiunii şi, înaintea finalei de la Paris împotriva ţării gazdă, a suferit o criză care îl va face nerecunoscut pe gazon. Brazilia a pierdut cu 3-0, iar la Rio, Sao Paolo sau Belo Horizonte tricourile cu numărul 9 sunt aruncate în foc. O ţară întreagă aştepta totul de la un jucător abia ieşit din adolescenţă.
După întâmplarea misterioasă dinaintea finalei Cupei Mondiale, pentru Ronaldo au urmat două accidentări serioase la genunchi. Prima suferită în noiembrie 1999, iar cea de-a doua în aprilie 2000, la doar câteva minute de la revenirea pe teren. Nu a mai apărut pe terenurile din Serie A până în noiembrie 2001. Însă în ciuda revenirii sale, Inter nu a reuşit să-i ofere un titlu de campion al Italiei, de care a fost foarte aproape în 2002, atunci când l-a pierdut în ultima etapă.
Ronaldo a găsit cel mai potrivit mod de a-şi lua revanşa faţă de destin şi faţă de cei care s-au grăbit să-l considere terminat. La Cupa Mondială din 2002 a condus naţionala Braziliei câtre cel de-al cincilea titlu suprem, reuşind în acelaşi timp să devină şi golgeterul turneului final desfăşurat în Japonia şi Coreea de Sud. A urmat transferul la Real Madrid şi, la finalul anului, un nou Balon de Aur şi al treilea premiu de jucător al anului de la FIFA.
La Madrid a câştigat două titluri de campiona al Spaniei, dar performanţa pentru care va fi mereu ţinut minte este hattrickul reuşit într-un meci de Liga Campionilor pe Old Trafford. În momentul în care a fost schimbat, toţi spectatorii s-au ridicat în picioare pentru un standing-ovation cum numai în Anglia se poate vedea. Cu toate acestea, nici măcar marele Real nu i-a putut îndeplini marele vis: trofeul Ligii Campionilor. Ce ironie! Ronaldo este singurul jucător care a evoluat la cinci campioane ale Europei la nivel de club (PSV, Barcelona, Inter, Real şi Milan), dar nu a ridicat niciodată cupa deasupra capului. Omul potrivit la momentul nepotrivit.
La ultimul campionat mondial din carieră, în Germania 2006, mai mult a dezamăgit, ca de altfel întreaga echipă a Braziliei, dar cu toate acestea a devenit jucătorul cu cele mai multe goluri marcate la Cupele Mondiale, 15, depăşindu-i pe Gerd Muller şi Just Fontaine. A urmat un sezon mai degrabă cenuşiu la Madrid, în care nu au lipsit contrele cu Fabio Capello, apoi transferul la Milan. O nouă accidentare la genunchi, în februarie 2008, şi problemele tot mai mari cu greutatea l-au determinat să revină acasă, la Corinthians. În ultimii doi ani, a alternat evoluţiile excelente cu cele mai puţin reuşite, iar problemele medicale, care i-au condiţionat întreaga carieră, au continuat să nu-i dea pace. După eliminarea din Copa Libertadores din urmă cu câteva zile, a decis să agaţe ghetele în cui, forţat şi de reacţia violentă a fanilor.
Poate că stilul său de viaţă în afara gazonului nu a fost exemplar, poate că nu a luat mereu cele mai bune decizii, iar corpul său, mai precis genunchii, nu i-au permis să realizeze tot ceea ce ar fi putut. Dar chiar şi în aceste condiţii, Ronaldo îţi merită locul alături de legende ca Pele, Maradona sau Cruyff. Şi merită să rămână amintit ca un jucător remarcabil, care într-o zi bună nu putea fi oprit. Pot depune mărtuire fundaşii cărora le-a ascuns mingea şi chiar puştii care în urmă cu 10-15 ani se băteau pe numele Ronaldo la miuţa din spatele blocului.
