×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

În Premieră - Închisoarea cuvintelor

15 Apr 2019   •   22:44
În Premieră - Închisoarea cuvintelor  16
Captură A3

Undeva la marginea Bucureștiului, într-un loc neștiut aproape de nimeni, e depozitată pe rafturi lungi cât vezi cu ochii poate cea mai cruntă perioadă a istoriei acestei țări, și a noastră. Cea în care viețile a milioane de români erau doar niște rapoarte seci bătute la mașini, cine cu cine se întâlnea, cine cu cine vorbea, cine îndrăznea să gândească, dar mai ales cine avea curajul să și scrie despre asta. Fiecare român se spunea avea pe urmele sale cel puțin un securist, doar șoimii patriei au scăpat fără dosar. În 50 de ani de comunism, securitatea a adunat depre noi munți de rapoarte. 

„Așezate în linie dreaptă, toate dosarele din acest depozit ar putea forma un drum lung de aproximativ 25 de kilometri lineari. Așezate cotor lângă cotor. Asta înseamnă un drum care ar putea travesrsa Bucureștiul dintr-o parte în cealaltă, atât de multe rapoarte a făcut securitatea” relatează Carmen Moise, reporter În Premieră. Peste un milion și jumătate de dosare care păstrează intacte mărturiile unor vremuri în care turnătorii erau deghizați în cei mai buni prieteni și perchezițiile se făceau la comandă, cu motiv sau fără. Puțină lume știe că în acele vremuri până și cărțiile din bibliotecă deveniseră corp de lict. Mărturie stau depozitele Consiliului Național pentru Studierea Dosarelor Securității, unde sunt depozitate prizonierele Comunismului, mii și mii de volume care au fost arestate odată cu proprietarii și autorii lor. „După 56 și mai ales în 58 încep condamnăriile pentru opera literară ”explică Raluca Spiridon, cercetător CNSAS. Doar în România comunismul a inventat și construit o mașinărie cumpită de exterminat nu numai oameni, ci și cuvintele lor așternute pe hârtie. „Tot ce s-a confiscat, a fost ars, s-a făcut un proces verbal care arată o dimensiune a acestei distrugeri” spune Raluca. A gândi era în România comunistă un mare delict iar a scrie, condamnare pe viață la temniță grea. Unele cărți au fost arse, altele zăvorâte în beciuri și astfel ambele condamnate la uitare pe viață. Practic României i-a fost răpită o generație de scriitori care nu și-au mai putut publica opera, ba chiar au existat unii care după pușcărie, nu au mai avut curajul să pună mâna pe condei. 

„Li s-a refuzat dreptul, prin acestă intervenție brutală, șansa de a deveni scriitori” spune Silviu Moldovan, cercetător CNSAS. Confiscăriile de cărți se făceau precum confiscăriile de averi, brutal, la percheziții în miez de noapte fără avertisment sau chiar abuziv, când țintele erau plecate de acasă. Era un fel de joc de-a șoarecele și pisica. Intelectualii știau și ei că sunt vizați așa că înainte de a pleca ascundeau cărțiile vinovate și mai lăsau prin casă diverse semne ca să se vadă dacă s-a intrat în lipsa lor. Scriitori au fost dați afară imediat din universități ori cercuri literare iar operele multora interzise prin lege. Lista e lungă și cuprinde autori din câteva generații, de la Petre Ispirecu până la Blaga și Călinescu. Chiar au fost publicate broșuri cu interzicii, și lumea ce nu are voie să țină în bibliotecă și ce subiecte sau cărți trebuie scoase din conversații. „Era frică. A fost cenzură, a fost agresivă. Eu am apelat la niște tipuri de compromis ca să salvez niște spectacole, dar au fost si spectacole oprite.Trebuie să fim cinstiți, în epoca aceea nu a fost totul o siberie în România. Că dacă ar fi fost tot o siberie nu ar fi fost scriitori mari de atunci, Nichita Stănescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Ana Blandiana”. S-au luptat, povestește Dinu Săraru, scriitor. Dar a fost lupta din care unii au și câștigat, își aduce aminte Dinu Săraru. Erau fie cei puternici fie turnătorii care prin denunțuri își asigurau publicarea operei, protecția și un fotoliu confortabil cu vedere spre bulevard. La începutul aniilor 60 Dinu Săraru a dat prima dată nas în nas cu cenzura. Literatura era sufocată de romane și poezii care celebrau colectivizarea, și asta pur și simplu îl scotea din minți. Pentru că văzuse ce dramă era această colectivizare a decis să scrie romanul „Niște Țărani”. iar Adrian Păunescu a și avut curajul să publice manuscrisul în revista Flacăra. Un fost coleg ziarist care fusese detașat la Comitetul Central s-a autosesizat imediat.„Si a făcut o notă la conducerea partidului spunând că, în presa centrală, în Flacăra apare un roman de Dinu Săraru în care țăranii sunt duși la securitate și bătuți, care denigrează realitatea satului românesc în plină înflorire colectivistă. S-a luat hotărârea să se suspende apariția romanului”, își amintește scriitorul. Romanul a fost publicat târziu după anii 70 când cenzura s-a mai îmblânzit. În această atmosferă de frică și teroare s-a format o generație de intelectuali. Cei care au supraviețuit se găsesc și azi pe biletele de la Bac, alții ori au renunțat să mai scrie, ori au luat drumul exilului ori au trăit ani de coșmar în cele mai dure pușcării din România, ca niște criminali. E 24 febraruie 1960, în boxa acuzațiilor se află 25 dintre cei mai mari intelectuali ai României de la acea vreme, lotul noi capilat.Se găseau așteptându-și sentința Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu și Marieta Sadova. Toți acuzați că fie ascultau posturi de radio străine, fie scriau, citeau, sau discutau despre cărți interzise cu tentă legionară. Doar Nicolae Steinhardt e arestat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva Noica și pentru asta a primit doar 12 ani de muncă zilnică. Ceilalți au fost pedepsiți mult mai greu. Cele mai grele pedepse le-au primit cei considerați capii lotului: Constantin Noica și Dinu Pilat. 

În cazul lui Pilat, scrierile cu conținut contra revoluționar erau defapt romanul său așteptând ceasul de apoi pe care l-a scris cât timp a avut domiciliul forțat într-un sat din Nordul Moldovei. Când romanul a fost gata, l-a bătut la mașină în două exemplare și l-a ascuns. „Înainte a apucat să arate însă manuscrisul și unor amici, și aceștia aveau să intre la pușcărie pentru vina de a îi fi citit cartea. Cu o singură excepție însă: exact prietenul care l-a turnat la securitate. Bătut crunt, Dinu Pilat recunoaște că a scris romanul și spune și unde a ascuns manuscrisul.” povestește Carmen Moise. În acele zile beciurile securității au început să semene mai degrabă cu niște biblioteci. Teroarea și frica de a avea în casă cărți împânzea toată România. Nu mai conta ce a vrut să spună poetul ci doar ce voia să înțeleagă din asta securistul. Dinu Pilat spre exemplu critica mișcarea legionară dar securitatea a înțeles tocmai invers, că personajul principal al cărții, este defapt Dinu Pilat. Scriitoarul trebuia să intre cu orice preț la pușcărie. Și oamenii și cărțiile au rămas după gratii. „Este o mare tristețe faptul că la sfârșitul tuturor procedurilor pentru instrumentarea acestui proces, securitatea a adunat acele manuscrise și le-a ars” spune cu amărăciune Raluca. Practica era una curentă, toate cărțiile interzise vor fi distruse. Ani de zile, Ion Telleanu din Zărnești cu asta s-a ocupat. Zilnic în curtea fabricii de celuloză unde lucra el, veneau zeci de vagoane de căți interzise. El le aduna și sub supravegherea unui securist le dădea foc. Om simplu, fără prea multă școală, Ion Teleanu simțea însă cum dispare o lume cu fiecare carte distrusă și a decis, riscându-și viața, să le salveze, exact ca în celebrul roman Fahrenheit 451. „Am avut Farenheit la mine acasă, în curte” spune Bogdan Teleanu, nepotul salvatorului de cărți de acum 60 de ani. Bunicul i-a povestit cum scotea din grămadă o carte când securistul era puțin neatent, o ascundea sub haină, o ducea acasă și o citea seara pe furiș celor 9 copii ai săi. Ce s-a întmplat cu aceste cărți avea să afle Bogdan Teleanu din dosarul de securitate a bunicului său, arestat că s-a opus colectivizării.”În timpul anchetei la bunica au venit persoane care au prevenit-o că urmează să vină controlul acasă. Bunica de spaimă, singură acasă cu 9 copii decide să ardă în cuptorul de pâine cărțiile” povestește Bogdan. O singură carte nu a putur să arunce în cuptor: cea de rugăciuni. 

În lume comunismul a făcut 95 de milioane de victime, oamenii care au murit de frig, de foame, de frică, sau executați cu sânge rece. În România se vorbește despre 3 milioane, dar cifrele nu sunt foarte clare. Ce e clar este că și oamenii și cărțiile au plătit atunci un preț greu. Era un război cultural în toată regula, erau maculate cărțile, erau maculați oamenii, trebuia să dispară orice semnn care avea legaură, era un razboi între oeameni, nu era un război al valorii ci între persoane” spune Bogdan. Pe acest pricipiu au pătimit și cărțiile și scriitori din lotul noi capilat. Doar că scriitorii după ce și-au ispășit cumplitele pedepse au fost eliberați, cărțiile lor, nu. Dinu Pilat a ieșit din temniță după cinci ani cu gândul la manuscrisul arestat odată cu el și s-a stins, fără să mai afle vreodată ceva despre el. I s-a spus că manuscisul nu mai există, că securitatea l-a ars, probabil acela a fost momentul în care a decis că nu mai mai scrie niciodată literatură. Steinhardt în schimb a ieșit din închisoare și mai hotărât să publice ceva ce începus să prindă contur încă din celula sa de la Jilava: Jurnalul Fericirii, iar asta îl va aduce din nou în vizorul securității.„L-a dat și unor prieteni să îl citească, nu știa că unul dintre ei a fotocopiat manuscrisul și -a predat la securitate.Din acel moment Steinhardt intră sub filaj și toate convorbirile îi sunt supravegheate. Chiar și așa securitatea nu găsește vreo dovadă a existenței acestui manuscris așa că trebuia inventat un motiv pentru percheziție, iar acesta a fost o scrisoare anonimă trimisă de un vecin” povestește Carmen Moise. Șocat de acuzațiile care i se aduc, Steinhardt le permite să intre în casă, miliția caută arme, valută, sau dovezi că filozoful are relații nepotrivite cu copii, doar că desigur, absolut întâmplător, agenții dau și peste un manuscris, pe care îl confiscă. Steinhardt e anchetat timp de două săptămâni, dar singurele întrebări sunt legate doar de manuscris. Până la urmă este lăsat în libertate, manuscrisul lui, nu. Convins că nu îl va mai recupera niciodată, Steinhard a rescris totul din memorie, în timp  ce era călugăr la mănăstirea Rohia. A doua variantă a Jurnalului Fericii, mult mai amplă, a fost și ea confiscată în 84, doar că autorul reușise să scoată între timp din țară o copie. Monica Lovinescu a citit-o la Europa Liberă. Erau acei ani n care România devenise toată o mare închisoare, pentru oameni, cărți și filme. S-a întâmplat, își aduce aminte Dinu Săraru imediat după premiera lung metrajului Clipa. „La 2 noaptea a venit securitatea și a arestat fimlul” spune scriitorul cu tristețe. 

Ceaușescu vroia cenzură, dar cu discreție. Se temea ca măsurile dure pe care le lua în țară să nu aibă consecințe pe plan extern, și să îi strice imaginea. Istoria filmului „Clipa” s-a repetat în 88 când pe scena Teatrului Mic a avut loc premiera piesei „O scrisoare pierdută”, într-o variantă puțin mai nonconformistă. Până seara își amintește Dinu Săraru a trebuit să dea jos toate afișele care parodiau o fotografie cu soții Ceaușescu și să scoată din spectacol scenele care au deranjat. După 90 spectacolul a revenit în repertotiul teatrului iau treptat oamenii au început să prindă curaj si să scoată de prin poduri cărți ascunse care au scăpat astfel nearestate iar după anul 2000 când CNSAS a preluat dosarele securității cercetătorii au avut parte de o descoperire șocantă: printre miile de rapoarte erau și multe cărți ori manuscrise, exact cele arestate de comuniști. Raluca Spiridon își aduce aminte și azi momentul în care a ținut în mână manuscrisul lui Dinu Pilat, cel considerat de toți, inclusiv de el, pierdut pentru toată lumea. Trecuseră exact 50 de ani de la arestarea manuscrisului pentru care autorul petrecuse cinci ani de tortură. Romanul a văzut în sfârșit lumina tiparului în 2010, iar în anii ce au urmat cercetătorii de la CNSAS aveau să descopere aproape toată iteratura arestată a României din anii 60. Peste 100 de autori și mii de volume care au stat după gratii. Pe siteul CNSAS e publicată lista completă a tuturor titlurilor de carte sau a manuscriselor încă arestae,  în jur de 100. Cercetătorii au aproape zilnic parte de tot felul de surprize. Cinismul securității atinsese cote înfiorătoare, era confiscat tot, de la caiete ale copiilor până la romane. Cercetătorii sunt convinși că ce s-a găsit până acum este doar o mică parte din ce s-a luat de pe rafturile românilor. 

Într-un text, pe o bucată de cearșaf e adunat strigătul unei generații care a plătit cumplit pentru păcatul de a fi gândit, și de a pune aceste gânduri pe hârtie. Este important ca textele să fie găsite, pentru că ele reprezintă acel capitol nescris al literaturii române de la începutul aniilor 60. „Cunoscând trecutul , trebuie să învățăm din el. Dacă nu o facem, este vina noastră.” ne roagă Silviu Moldovan, cercetător CNAS.  


sati