Pe un pat vechi de maternitate, o fetiță cu privirea speriată și dureri în tot corpul își spune povestea. O cheamă Ana, are doar 12 ani și nu înțelege prea bine ce tocmai i s-a întâmplat. Până mai ieri, jucăria ei preferată era o păpușă. Astăzi, i s-a pus în brațe un bebeluș și i s-a zis că gata cu jucăriile, de-acum înainte e mamă. Ana, un copil, tocmai a născut un alt copil. Am întâlnit-o pe Ana în vara anului 2007. România tocmai intrase în Uniunea Europeană, iar Rîmnicelu, un sat din Buzău, se încăpățâna să rămână în Evul Mediu printr-o tradiție barbară: măritișul fetelor la vârste incredibil de mici. „Este o tradiție care până la ora actuală nu s-a putut evita. Se face o înțelegere intre familii care pe parcurs, dacă îmi permiteți raportul sexual ca să zic așa este mai târziu față de data înțelegerii” ne spune Gheorghe Fotache, liderul romilor din Rîmnicelu. „E ceva de strigat la cer. Din momentul în care au făcut logodna, acea fată nu mai e domnișoara” ne explică și Nicuța Alexandru, asistent social Primăria Rîmnicel.
În anul 2007, Rîmnicelu se putea lăuda cu una dintre cele mai mari natalități la nivel național, dar asta cu prețul a peste 50 de fetițe sub 18 care deveniseră mame. Mai mult, Ana era deținătoarea unui trist record fiind cea mai mică dintre fetele care născuseră. Abuzul împotriva acestor copii era privit de către localnici ca fiind normalitatea. Cine erau autoritățile sau Europa să le spună lor cum să trăiască? Și dacă sunt grase și frumoase, ce le mai trebuie? Rîmnicelu este un caz-școală despre cum sunt încălcate sistematic drepturile copilului în România. Dreptul la sănătate nu există, majoritatea fetelor ajung la spital doar atunci când nasc. Dreptul la educație? Un moft! Toate fetele care devin mame renunță la școală. Dreptul la muncă este doar un vis frumos în condițiile în care aceste fete, la majorat, nu au studii și nu au învățat o altă meseria în afară de cea de mamă. Vor fi mereu dependente financiar de soț și de familia lui.
„Mă uitam așa la un copil care s-a căsătorit, s-a logodit, mă rog, de la 9 ani, la zece ani, la 11 ani. Și ma uitam la ea așa, Doamne cât s-a putut schimba. Cat s-a putut schimba... S-a lățit in șolduri, s-a urâțit la față și era o frumusețe fata aia” ne spune cu amărăciune Nicuța Alexandru.
Într-o țară în care autoritățile se bat cu pumnul în piept că apără „interesul superior al copilului”, ani la rând soarta fetițelor traumatizate de la Râmnicelu a fost privită cu îngăduință. De formă, poliția s-a făcut că pedepsește părinții care decideau destinul fetițelor și a unora dintre „logodnici” , trecuți bine de 18 ani. În anul în care am fost prima dată în sat, Poliția deschisese 34 de dosare penale împotriva acestora. În realitate...„condamnarea e o pedeapsă cu suspendare, practic ei nu simt nimic” explică Marian Șerbulea, comisar șef IGP Buzău.
Povestea Anei și a comunității din Rîmnicelu nu e, în realitate, decât manifestarea extremă a unui fenomen comun în România: mamele minore. De fiecare dată când un caz ca al Anei iese la suprafață, autoritățile fac promisiuni, elaborează strategii de ochii lumii, intervin pompieristic, fără nicio coerență. Apoi, subiectul e dat uitării și toată lumea e mulțumită. Cifrele spun însă o altă poveste.„Uitându-ne pe datele Institutului național pentru statistică, am constatat că în ultimii 5 ani numărul de mame minore este relativ constant, iar în ceea ce privește vârsta medie la care o mama are prima naștere acesta este chiar puțin scăzută. În 2017 au fost vreo 250 de campanii în țară. Din păcate, nu își ating întotdeauna scopul pentru că nu am simțit o scădere semnificativă a unor astfel de cazuri” spune Gabriela Coman președinte ANPDC.
Astăzi, după 12 ani în Uniunea Europeană, România n-a făcut nimic pentru a salva acești copii: suntem tot pe primul loc la numărul de mame mici. Institutul Național de Statistică arată că, anual, nasc aproximativ 20.000 de mame minore, iar Eurostat a tras un semnal de alarmă chiar în acest an: În România, unul din zece nou-născuți are o mamă minoră. Ceea ce ne poziționează în lume, în mod rușinos, peste țări precum Trinidad Tobago, Rwanda, Burundi sau India ca număr de copii care nasc copii. „Copiii ăștia sunt de fapt niște victime. Ce rămâne pe urma este un copil traumatizat, un copil pus într-o situație foarte dificila atunci când naște, deci viața acestui copil va fi marcată de un eveniment care s-a petrecut la o vârstă la care ea nu era pregătită să treacă prin ea” ne spune președintele ANPDC.
Au trecut aproape 12 ani de la întâlnirea cu Ana și imaginea fetiței care nu înțelegea ce i se întâmplă ne-a urmărit multă vreme. Am vrut să vedem, după atâta amar de timp, cum a fost marcat destinul unui om, pentru care au decis alții. Oare copilul ei, tot o fetiță, a urmat soarta mamei sale, având acum chiar vârsta Anei când a fost logodită? Oare autoritățile din Rîmniceluau reușit să schimbe ceva La Primărie, aceeași doamnă asistent social ca la prima noastră vizită, ne spune că tocmai acum, când am decis să venim noi în sat, a apărut o nouă „epidemie” de sarcini. Dar că lucrurile stau mult, mult mai bine: anul acesta, „doar” 11 fetițe au născut. Ce a dus la acest așa-zis miracol?
„Datorită acestui cult religios nu le mai dă voie sa-și căsătorească copiii de mici. Asta e un lucru foarte bun” spune Nicuța Alexandru. Prin urmare, nu vreo campanie de informare, nu vreo autoritate sau legea au împins oamenii din Rîmnicelu să mai lase câțiva ani de copilărit fetelor din comunitate. Ci o intervenție de sus. De foarte de sus. O nouă religie la care a aderat majoritatea comunității din Rîmnicelu a făcut treaba în locul autorităților.
Am pornit pe ulițele din sat să vedem cu ochii noștri minunea și să o întâlnim pe Ana, tânăra care azi are 24 de ani. Curând, ne-am dat seama că imaginea adolescentelor cu burta la gură nu e atât de rară pe cât încearcă cei de la Primărie să ne convingă. O bănuială începe să ne încolțească în minte: poate că azi statisticile arată ceva mai bine la Rîmnicelu, nu pentru că s-a schimbat obiceiul, ci pentru că oamenii au învățat să-și ascundă secretele mai bine față de străini. Despre Ana am reușit cu greu să aflăm că, după câțiva ani în casa socrilor, a plecat din relația abuzivă cu tatăl copilului ei. Dar a plătit scump pentru îndrăzneala de a-și hotărî singură soarta: și-a lăsat fetița în familia soțului. N-a reușit să mai meargă la școală și astăzi are un nou soț și un alt copil. Rîmnicelu este simptomul acut al unei situații căreia nimeni, de zeci de ani, nu-i găsește rezolvare. Dar în România, fenomenul mamelor minore este unul cronic. Îl întâlnim nu doar în familii dezorganizate, needucate, în medii sărace, de o anumită etnie sau doar la țară. Ci și la oraș, în familii bune și cu pretenții. Fără discriminare. Și asta spune multe despre un eșec sistemic pe care refuzăm să-l vedem.
„Răspunderea este a mai multor specialiști și a mai multor instituții pentru ca nu poți împart aceasta problematica a unei mame minore în niște granițe fixe și severe. De-aici pana aici e prolema sănătății, de-aici pana aici e problema sociala, de-aici e a educației. Nu.” este de părere Gabriela Coman
Deși mai multe ministere se laudă că protejează drepturile copiilor în România, sportul preferat al autorităților în problema mamelor minore e ping-pong-ul cu responsabilitatea. Și, de ce s-ar schimba cu adevărat lucrurile, dacă niciodată adulții responsabili de soarta acestor copii sau chiar cei care-i abuzează nu plătesc? În vreme ce autoritățile sunt ocupate să dea vina una pe alta, abuzul continua tacit și în jur de 20.000 de fete sub 18 ani nasc în fiecare an. Într-o casă din Oșești, Vaslui, o fată de 15 ani a înțeles că nu trebuie să aștepte salvarea sau vreun sprijin din altă parte. În urmă cu 4 luni, și-a lăsat păpușile și jucăriile de pluș într-un colț și a trebuit să învețe joaca de-a mama cu fiul ei, Darius.
„Ma trezesc, ii dau să mănânce, după aceea la 11 așa îl adorm. În rest ce sa fac: curățenie, îl ajut și pe tata, cât doarme el. Mai stau pe telefon cât doarme, telefonul lui tata, nu al meu, trece ziua, timpul” ne povestește Andreea. După naștere, adolescenta a intrat într-un tăvălug de responsabilități care au maturizat-o peste noapte: a trebuit să învețe să alăpteze, să aibă grijă de buricul copilului până se vindecă și cade, să-i dea vitaminele de care are nevoie orice bebeluș. Griji de om mare de care se simte copleșită uneori. „Nu prea mai pot sa fiu copil, nu mai pot sa mai merg, să mai ies, eu sunt responsabilă, îmi cresc singură copilul, n-am fost o mamă rea sa-mi las copilul în spital, altele asa fac, l-am luat lângă pieptul meu, nu dormeam nopțile, credeți-mă ca a avut colici”, spune adolescenta.
Treptat, în jurul fetei a început să se facă gol. Fără prieteni, fără colegi, fără bărbatul care ar fi trebuit să-și asume responsabilitatea alături de ea. Singurul ei sprijin în îngrijirea copilului e tatăl ei, bunicul lui Darius. E încă stângace și temătoare în fața uriașei responsabilități de pe umerii ei. „Eu ii fac baie, că ea e cam chinuită așa, sa nu-l scape, e tare dornică așa ca mamă sa nu pățească ceva. Și ea sta lângă mine și se uita. Uite tati, asa faci, eu ii fac baie, eu tot. Eu sunt mamă, eu sunt tată” ne spune cu tristețe Vasile Muscă, tatăl Andreei. În casa care stă să cadă, gânguritul bebelușului se amestecă, uneori, cu gemetele unui bolnav. În cealaltă odaie e fratele Andreei, de 18 ani, imobilizat la pat. Băiatul s-a născut cu tetrapareză spastică și toată viața a fost și va fi îngrijit, ca un bebeluș. De el s-a ocupat mereu mama Andreei, dar acum femeia nu mai e, s-a stins în urma unui cancer, cu o lună înainte sa devină bunică. „Dacă era mama, era altceva. Mama mă mai sprijinea, mă mai alina dar tot simt că mama este lângă mine, tot prezența ei o simt pe lângă mine” mărturisește Andreea. Rămasă fără niciun fel de sprijin, Andreea a resimțit profund și dureros trauma nașterii. Nici măcar n-a știut ce i se întâmpla atunci când au început durerile.„Stăteam în pat și mă apucase durerile, tata plecase la Vaslui cu niște treaba. N-am știut că am dureri, poate ma doare pe mine burta...și aveam dureri groaznice. Mie îmi era cam frica, dacă mor, dacă așa și doctorița mă mângâia. Când l-am văzut pe Darius am simțit asa ceva în inima, un gol în inima. Și m-am uitat așa la el și parcă mi s-a luminat inima, ochii, nu știu, ma simțeam bine. Îl țineam în brațe și am început asa să plâng. Parcă o țineam pe mama în brațe. La un moment dat mă gândeam așa eu, Doamne ce fac eu cu copilul asta? Oare știu sa-i dau să mănânce, știu sa-l îmbrac, știu sa-l hrănesc, știu să schimb pampasul”.își amintește tânăra.
Imediat după naștere, pe fată n-a așteptat-o nimeni cu emoție pe holul maternității. Nici ai ei, nici tatăl bebelușului, un bărbat în toată firea de 27 de ani, fără griji și fără bani, care i-a fost Andreei, o vreme un fel de soț. „Era mică, la 15 ani eu am zis sa o dau după un băiat care e aici lângă mine, sa fie și ea lângă mine” spune tatăl copilei
De fapt, asa s-a gândit tatăl ca e mai bine sa spele rușinea în sat ca Andreea nu mai era virgină. Doar că soluția salvatoare pentru reputația familiei s-a dovedit pentru fată un coșmar. După câteva luni de miere, bărbatul, care are de două ori vârsta Andreei, a început să o pălmuiască, să o umilească și să o controleze: „nu-l mai iubesc deocamdată. Dacă el nu vrea să audă nimica de mine și de copil, nu-l mai iubesc. Am viitorul în față. Deocamdată nu vreau să ma mărit. Am timp să ma mărit. Vreau sa-mi cresc copilul sa am grija de el. Adolescenta a rezistat o vreme abuzurilor, apoi s-a întors în casa părintească. Bărbatul care ar fi trebuit sa ii fie sprijin, a dispărut de tot din viața ei. Și din certificatul de naștere al bebelușului. E ceva des întâlnit la copiii care nasc copii. Cu toate că 40% dintre minore devin mame în urma unei relații cu bărbați majori, aceștia lasă întreaga responsabilitate pe umerii mici ai fetelor. Deși Codul Penal e destul de clar și consideră abuz orice act sexual cu un minor cu vârsta sub 15 ani, mamele minore se pierd undeva printre statistici.
Societatea le privește tot pe ele cu un ochi pieziș și cu degetul ridicat amenințător, dacă ar fi fost "cuminți", nu ar fi ajuns niciodată aici. Asta a tot auzit și Andreea, ba pe la colțuri, ba cu voce dojenitoare, direct în față. Întreaga comunitate a judecat-o pe ea ca, la 15 ani, a căzut în mrejele unui bărbat în toată firea. „România are foarte mult de recuperat în ce privește protecția victimelor unei infracțiuni. Nu numai aceste mame minore. Nu am numărat, dar voi face lucrul acesta, numărul de drepturi pe care le are un inculpat, un învinuit și drepturile care-i mai rămân victimei” spune comisarul de poliție psiholog Dorin Dumitran.
Singurul drept al acestor fetițe în România este dreptul la suferință, umilință și marginalizare continuă. Pentru că nu a împlinit încă 18 ani, Andreea nu poate beneficia nici măcar de un minim sprijin, ca orice mamă din aceasta țară. Mai mult de-atât, fetele nu primesc indemnizația pentru creșterea copilului decât dacă în anul anterior nașterii copilului au mers la școală. De exemplu, în anul 2017, la un număr de peste 19.000 de mame sub 18 ani, în jur de 900 au beneficiat de acest drept. „Nu mai pot, nu că nu mai vreau să merg la școală, cum să ma duc cu copilul la școală? E ceva foarte strict așa, cum sa fac asta. Nu-mi vine mie să ma duc la scoală intre fete, intre copii. Știu sa citesc, știu să scriu, mai mult nu trebuie” crede Andreea.
Fără școala, viața acestei fete va intra în malaxorul neșansei: la majorat, nu va putea să-și găsească un loc de muncă decent. Astfel că Andreea și Darius, fiul ei, vor aluneca în aceeași spirală a sărăciei, moștenită din generație în generație. Toate visurile din copilărie vor fi uitate și îngropate.
Sătule să mai caute explicații și vinovați pentru un fenomen scăpat complet de sub control, mai multe ONG-uri din țară încearcă să meargă la firul ierbii, acolo unde mai multe ministere au eșuat printr-o politică neunitară. Timp de trei ani, Fundația World Vision a avut un program dedicat mamelor din mediul rural, desfășurat în județele Dolj, Vâlcea și Vaslui. În cele 30 de comunități în care au ajuns, au explicat pe înțelesul tuturor ce trebuie să facă pentru a preveni sarcinile, pentru a avea copii sănătoși și care le sunt drepturile ca mame. În Frâncești, Vâlcea, la biblioteca din sat, s-au adunat zeci de femei de vârste diferite. Din mulțime, ne sare în ochi o fetiță de 16 ani cu o burtă nefirească și chip resemnat. Dacă ar fi știut măcar jumătate din informațiile pe care le aude acum, Ada n-ar fi ajuns niciodată unde este acum: însărcinată în luna a opta. „Mi-ar fi plăcut sa vorbesc cu cineva dar mi-e puțin greu, mi-e rușine, nu știu sa va explic” ne mărturisește copila.
Povestea Adei este povestea clasică a adolescentei care a căutat în altă parte afecțiunea și atenția pe care nu le-a primit acasă. Tatăl ei a murit când era mică, iar mama e plecată de ani buni la muncă în străinătate pentru a le face un viitor mai bun ei și surorilor ei. Așa că Ada a căutat siguranța și căldura unei familii în iubire. Curând, a rămas însărcinată. Sarcina a luat-o complet prin surprindere. Tot ce știa despre viața sexuală erau informații seci dintr-un manual de anatomie.„la biologie ne-a explicat cu ovulația, cu perioada fertilă, dar eram în școala generală, copii, ni se părea ceva neinteresant. Nu fac eu acum așa ceva, ar fi util sa fie o ora exact pentru așa ceva. Sa le învețe pe fete cam cum ar trebui de la bun început, ce ar trebui să facă, cum sa se protejeze și tot” spune Ada.
Am reîntâlnit-o pe Ada două luni mai târziu. Maturizată, obosită, deja mamă. Își îngrijea copilul mai mult singură: mama îi era departe, iar tatăl copilului plecase și în străinătate să câștige bani pentru noua familie. Dacă la prima noastră întâlnire, fata era hotărâtă să continue școala, visul ei de a merge mai departe s-a pierdut printre nopți nedormite și scutece schimbate. Ada recunoaște cu resemnare că ultima notă din catalogul personal a fost cea de la naștere, când bebelușul ei a primit nota zece.
„Lipsa de informare, lipsa unei educații sexuale care ar trebui să se facă și în scoli, se observă pentru ca dacă acest copil era informat și se vorbea mult și la școală, atunci situația ei ar fi fost alta.”este de părere Delia Dumea, de la World Vision. La nici un an de la filmarea noastră, Ada a fost părăsită de tatăl copilului. Rămasă și fără ultimul sprijin, adolescenta a decis să-și dea copilul în grija unui asistent maternal. Și nu, nu vă grăbiți să o judecați. Puține povești au happy-end când vine vorba de copii care nasc copii. Sărăcia, depresia, lipsa de sprijin și izolarea le înving de cele mai multe ori. Și, în cele din urmă, abandonate de toată lumea, fetele ajung și ele să-și abandoneze copiii. Așa arată eșecul unei societăți care nu e în stare să aibă grijă de copiii ei. Medicii, cei care intră primii în contact cu proaspetele mame, sunt și ei depășiți de situație. La maternitatea din Vaslui, de exemplu, aproape că nu e săptămână în care să nu nască două-trei fete sub 18 ani. Aici, în spitale, sunt părăsiți cei mai mulți dintre nou-născuții mamelor minore. Iar riscurile pentru fetele care nasc sunt enorme. România se află pe primul loc în Europa la mortalitate maternă în rândul femeilor tinere. În ultimii 17 ani, în jur de 750 de femei au murit dând viață. Și copiii acestor copile pornesc de cele mai multe ori în viață cu stângul. „Un prematur născut dintr-o mama minora va avea o rata de spitalizare mai mare va pune probleme pe viitor și va consuma mai multe resurse din partea secției.” explică doctorul Marius Găliță.
Chiar acum în maternitatea de la Vaslui se află o tânără mamă de 19 ani pe care medicii o cunosc foarte bine de când avea 13 ani. Azi tocmai a născut al cincilea copil și doctorii au privit neputincioși abuzul de la an după an. Într-o țară normala, într-o țară civilizată, ar trebui sa existe un început undeva. O adolescentă devenită mamă atât de devreme nu este doar o mică dramă dintr-un mic sat ori un mare oraș al României. E o problemă a societății, a noastră, a tuturor. Aceste fete, lipsite de educație și sprijin minim, vor rămâne o viață niște asistate social, niște umbre de oameni fără viitor. Doar ca la noi, de 30 de ani, cei care sunt responsabili de soarta copiilor care nasc copii se ocupa doar cu elaborarea unor programe și strategii inutile, care n-au folosit nimănui, niciodată. Nu sunt nici statistici foarte clare în acest domeniu, nici măcar îngrijorări de fațadă. E ca și cum fenomenul nu ar exista. Dincolo de zidurile reci ale instituțiilor au apărut însă oamenii simpli, care au decis sa fie ei cei cei care schimba lucrurile. Altfel, aceste drame se vor repeta la nesfârșit în spatele unor povesti bune de întors pe toate părțile de "gura satului". E ora 2 dimineața și, în clădirea unei foste cooperative agricole comuniste din Vâlcea, e o forfotă de nedescris. Patru oameni frământă, plămădesc și coc 1000 de pâini pe care părintele Ionuț Rădulescu le va duce celor flămânzi și mai puțin norocoși din turma lui.
„Avem 20 de familii nevoiașe pe care le susținem în fiecare zi cu pâinea necesară, ducem pâine la magazinele din comunitate avem foarte mulți abonați, comunitatea a înțeles foarte bine proiectul nostru, mesajul acestui proiect și cumpărând o pâine susține alte familii nevoiașe” povestește Ionuț Rădulescu, preot paroh Frâncești. Prin acest lanț al binelui, preotul nu împarte doar hrană spirituală celor din comunitate, ci și, la propriu, pâinea cea de toate zilele. Majoritatea celor care au nevoie de ajutor sunt femei singure, care se zbat, alături de copiii lor, în cea mai neagra sărăcie.
Femeile acestea nefericite și oropsite de azi sunt mamele minore de ieri. Sunt acei copii care, într-o zi, au adus pe lume alți copii. Viețile lor, trase parcă la indigo, s-au întâmplat după același scenariu: seduse de bărbați care ar fi putut sa le fie tați, aruncate alteori de proprii părinți în căsnicii de formă, pentru avere sau pentru a șterge vreo rușine, s-au trezit dintr-o dată într-un film care nu era al lor, cu un prunc în brațe, abandonate de toată lumea, arătate cu degetul, judecate, blamate, date afara din scoli si aruncate astfel in afara societatii, în sărăcie lucie. Părintele Rădulescu a văzut zeci de astfel de destine frânte. Copile îmbătrânite peste noapte, așteptând, dacă nu sprijin de la vreo instituție a statului, măcar milă. Prima casă în care este așteptat ca pâinea caldă este cea a Alinei Didea, o tânără mamă cu 6 copii. Stau cu toții într-o casă la marginea satului, peste o apă și un deal pe care părintele îl urcă pieptiș.
Alina are 32 de ani dar i-ai da cu cel putin 10 mai mult. E copleșită de griji, și nopți nedormite, și lipsuri. Și de un gând care o macină permanent și o tine nopțile trează, ce le va da de mâncare celor mici? Cum va reuși sa învingă și mâine cel mai mare dușman al lor: foamea. Jumătate din viață și-a petrecut-o născând și crescând copii. A terminat o școală silvica. Dar n-a apucat sa lucreze nicio zi. S-a specializat la locul de munca în cea mai grea meserie din lume, cea de mamă.„M-am căsătorit la 17 ani. Da, și asta din cauza ca-l aveam pe tata care era mai bețiv și o bătea pe mama și am zis sa scap și de la asta s-a ajuns…” spune Alina.
S-a ajuns la o viață ca un taifun, pentru care ea s-a dovedit prea mica și neajutorata. Nici n-a plecat bine de acasă ca a adus pe lume primul copil. Nimeni și nimic n-o pregătise pentru ce avea sa urmeze. După 2 luni, soțul a izgonit-o cu tot cu fetiță. Viața Alinei începea deja să semene izbitor cu a mamei sale. Acasă, la părinți, nu se mai putea întoarce. În sat, lumea o privea strâmb, și la fel o și judeca. Alina a înțeles ca e singura, și trebuie sa se salveze cumva. Jumătate din viața ei a fost o încercare disperată de a-și găsi un loc al ei, o casă, o familie, un rost. S-a ales cu 6 copii ai mai multor bărbați și nicio perspectivă de mai bine. Azi trăiește din ajutor social și alocația copiilor. Are 1300 de lei pe lună, prea multe guri de hrănit și un univers care încape în doua cămăruțe. Trăiesc de pe o zi pe alta și s-au obișnuit sa nu viseze la prea mult. Deocamdată nu le poate oferi mare lucru. În casa care stă să cadă, femeia primește pâinea părintelui Rădulescu ca pe o binecuvântare. El se uită tăcut la copii, la găurile din pereți și parcă nu-i vine să plece. E dureros și să vezi atâta sărăcie, dar sa trăiești în ea. În același timp, spune preotul, e înduioșătoare forța acestor copile, devenite brutal mame, de a-și creste demn și cu devotament pruncii. Singura lor alinare. „Niciodată n-au spus ca au greșit, pentru că se gândesc la copiii pe care i-au născut, sunt copii sănătoși, copii buni, care învață bine la școală, sunt copii bine crescuți și cred că acest lucru nu le-a făcut niciodată să-și schimbe decizia. Bucuria lor sunt copii” explică preotul Valcea Ionuț Rădulescu.
Preotul ii ajută și el cum poate, cu o bucată de pâine, o vorbă bună. Încercând sa trateze, de fapt, un simptom mare cât o țară. Răspunderea acestor generații de tinere mame și a copiilor lor veniți atât de devreme pe lume sta acum pe umerii tuturor, de la oficiali din București, pana la preotul din sat. Educația, oricum s-ar numi ea, este cheia și mărul discordiei în rezolvarea fenomenului mamelor minore. Unii evită să-i spună educație sexuală, și îi spun educație sanitară, sau pentru sănătate, sau pentru familie. Orice nume ar purta, subiectul este tabu în societatea românească și intenția de a o introduce ca materie obligatorie la școală a stârnit conflicte pline de patimă. Biserica, școala, părinții, medicii și ONG-urile nu reușesc de ani buni să ajungă la un compromis și fiecare acționează în legea lui. Pana la urma educația nu e musai să se facă în locuri special amenajate, în școală, cabinete medicale sau biserică. Dar e musai să se întâmple.
Dacă cineva ar putea sa adune, ca într-o piesa de teatru, tot ce au trăit aceste fete, ar ieși cu siguranță un spectacol dureros, care te va lasa cu gol în stomac și foarte multe remușcări. Fix asta a făcut Ozana Nicolau. O amintire cu mai multe colege din liceu care au abandonat scoală pentru ca au devenit mame, a bântuit-o multa vreme.„Dispăreau din peisaj. Aflam ca au rămas însărcinate, după care nu se mai știa nimic despre ele, renunțau la școală și nu le-am mai văzut nici în cartier. Era o izolare pe care nu mi-am explicat-o la momentul respectiv și mereu m-am intrebat cum s-au descurcat ele mai depart” relatează Ozana. Din aceasta dilemă a decis să facă o piesa de teatru, Foreplay sau Preludiu. O radiografie dură și dureroasă a unei parți din aceasta societate pe care o preferam mai degrabă ascunsă după cortină decât arătată așa, în văzul tuturor, pe o scenă. Piesa spune șaăte povești adevărate de viață. Ozana s-a întâlnit cu 30 de tinere mame din toată țara pentru acest proiect și a încercat sa adune în acesta piesa toată durerea lor fizica, toată umilința îndurată, rușinea, teama, izolarea și disperarea. În sfârșit vocea acestor fete a prins contur și e auzită. În sfârșit oamenii vor înțelege, spera Ozana, ca aceste fete sunt fiicele unor femei care au îndurat bătăi și umilință fără sa ridice privirea din pământ, sunt produsul unei societăți în care una din 4 femei e supusa violentei de orice fel fără ca agresorul sa pățească ceva, sunt victimele unor bărbați majori care nu plătesc niciodată, în niciun fel, pentru ca au schimbat practic un destin de om. „În majoritatea cazurilor e vorba de parteneri care sunt mai mari decât fetele, fetele la 15 ani și ei la 30 de ani. Ceea ce ridică multe întrebări despre unde e plasată responsabilitatea, din nou. Mamele sunt întotdeauna în prima linie și se consideră că ele trebuie sa aibă grija de copil și nu există nicio întrebare legata de partenerii aceștia majori. Aceste cazuri reprezintă corupere de minori până la urmă. Eu n-am întâlnit niciun caz in care să fi intervenit politia și sa fi investigat cum s-a întâmplat” povestește Ozana
Piesa Ozanei Nicolau a fost jucată în licee din București, în Cluj, Târgu Mureș. Sf Gheorghe, Iași și Alexandria. Peste tot au fost la final aplauze și apoi discuții. Un fel de lecție de dirigenție cu parinți, copii și profesori. Lumea nu se va schimba cu un spectacol, spune Ozana. Dar cu siguranță lumea le va privi altfel pe aceste fete. Ele doar de asta au nevoie. În piesa de teatru a Ozanei e și povestea Andreei, și a Adei, și a Alinei, și a tuturor fetelor care n-au avut loc în acest reportaj. Și care, probabil, nici nu au apucat sa vadă aceste imagini pentru ca ele au de îngrijit un copil. Pentru ele, tot ce-a mai rămas, e sa își continue decent și cât mai normal noua viață în care au intrat. Pentru ele, societatea nu mai are, teoretic, nimic de făcut. Dar pentru fiicele lor, măcar, ar trebui sa facă ceva. Ne-am dori ca peste 10, 15 ani sa nu fie ele noile protagoniste într-un reportaj despre copiii care aduc pe lume copii.
