Se aud fanfare de Ziua Națională. Se văd blindate, se transmit în direct discursuri solemne. Parada trece, coloanele defilează, președintele salută. Pe margine, oamenii fac poze, pun un story pe rețelele sociale, mănâncă un mic, stau la coadă la vin fiert și, pentru mulți, asta a ajuns să fie tot „fiorul patriotic”.
Patriotismul românesc nu a dispărut, dar s-a schimbat radical. În ultimul secol și jumătate, el a fost modelat pe rând de elite politice, de dictaturi, de manuale școlare, de propagandă și, mai nou, de crize succesive.
Sociologul Mihai Rusu, sociologul Gelu Duminică și cercetătorul și criticul literar Ștefan Baghiu explică, pentru Antena3.ro, de ce 1 Decembrie a devenit, în mare parte, un ritual al statului, ce mai înseamnă patriotismul într-o țară fracturată între „tradiționaliști” și „progresiști” și de ce patriotismul autentic e scump – și nu se traduce în lacrimi la televizor, ci în bugete pentru educație, cultură și infrastructură.
De la „descendență autentică de români” la identitate de cetățean
Ca să înțelegem de ce în 2025 mulți români privesc 1 Decembrie ca pe o zi liberă, nu ca pe „ziua lor”, trebuie să ne întoarcem mult în spate.
Sociologul Mihai Rusu este profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, studiază memoria colectivă, spațiul public și tot ce ține de politicile simbolice ale României postcomuniste. A analizat cum schimbările de regim rescriu orașele – de la numele străzilor la ritualurile oficiale –, motiv pentru care e una dintre vocile solide când vorbim despre naționalism, patriotism și felul în care statul român se raportează la identitate.
„Nici nu știu de unde să încep, că este o întrebare care n-ar trebui ancorată doar în anii `90. Cred că, dacă ar fi să discutăm despre această problematică, ar trebui să începem undeva în secolul al XIX-lea, când s-a construit întregul proiect politic al statului național și în care elitele de atunci au imaginat națiunea după modelul etnic; în sensul că identitatea națională presupunea faptul că a fi român însemna, în bună măsură, să fii dintr-o descendență autentică de români, în sensul etnic, căruia i se adăuga și un strat de spiritualitate ortodoxă”. – profesorul Mihai Rusu, sociolog.
Pe scurt: statul român modern s-a construit pe ideea că „român” înseamnă sânge, neam și ortodoxie. Apoi, comunismul a luat acest model și l-a remodelat de mai multe ori.
„Apoi, dacă avansăm așa, pe firul timpului, regimul comunist a schimbat mare parte din această înțelegere a identității naționale, pe care a realiniat-o într-o direcție a internaționalismului proletar, cel puțin în prima fază a anilor 50, începutul anilor 60; iar apoi regimul comunist a suferit o turnură etno-naționalistă prin care a recuperat întreaga moștenire naționalistă din secolul al XIX-lea și perioada interbelică” – profesorul Mihai Rusu, sociolog.
În anii `80, Ceaușescu apasă puternic pe pedala naționalismului, lucru pe care îl vede și Ștefan Baghiu, din alt unghi.
Ștefan Baghiu este critic literar și cercetător la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, cu studii despre literatura română în context comparat, circulația ideilor și reprezentările națiunii în spațiul cultural. A scris despre felul în care diverse regimuri politice au folosit discursul naționalist și mitologia patriotică, de la comunism la populismele recente, ceea ce îi dă un unghi particular asupra kitsch‑ului patriotic și a „patriotismului ieftin” din prezent. El nu doar critică paradele și lozincile, ci explică mecanismele prin care naționalismul excesiv devine instrument politic și substitut pentru politici publice reale, de la educație la cultură.
„Să o luăm cu începutul: de ce erau patrioți în urmă cu 30 de ani? În principiu, dacă te gândești la Revoluție, la Piața Universității, la mineriade, la tot programul - de fapt, era un program în care patriotismul venea pe două căi. O moștenire comunistă, adică în ultimii ani ai comunismului, mai ales în anii 70 și 80 și mai ales după 74 încolo, Ceaușescu a apăsat foarte tare pedala patriotismului. Se vedea încă din anii 60: el a folosit patriotismul – și, de fapt, naționalismul – ca să se îndrepte spre o formă de suveranism, adică o formă de politică în care România trebuie să fie independentă, să nu depindă de nimeni” – Ștefan Baghiu, cercetător.
După 1990, acest etno-naționalism nu dispare pur și simplu. Nu închizi televizorul pe ultimele acorduri din „Cântarea României” și a doua zi te trezești cetățean european post-naționalist.
„După 90, acest etnonaționalism de anii 80, care datează din partea de sfârșit a regimului comunist, a supraviețuit, a avut o continuitate structurală, iar la începutul anilor `90 chiar a suferit o hiperbolizare, până când România a început să inițieze demersuri pentru integrarea în Uniunea Europeană și structurile euroatlantice. Când s-a produs o altă mutație, să zicem așa, în modul în care societatea percepea și înțelegea identitatea națională, în sensul că din ce în ce mai mult asistăm la o tranziție de la înțelegerea identității naționale pe criterii strict etnice către un model de patriotism ancorat în valori civice”, spune Mihai Rusu.
Doar că această mutație nu e uniformă. Nu toată lumea s-a mutat mental din secolul XIX în 2025.
„Dar trebuie spus că acest lucru este observabil doar în anumite zone ale societății. Dacă ne referim la societate în ansamblul său, aș spune că cei mai mulți dintre români continuă să se raporteze la identitatea națională prin prisma acestei înțelegeri etno-naționaliste” – profesorul Mihai Rusu, sociolog.
Asta explică de ce trăim, de fapt, în paralel: o parte a societății se raportează la România ca la un stat al cetățenilor, al drepturilor și obligațiilor, iar cealaltă rămâne în logica „sânge și pământ”, cu tot pachetul de „noi” versus „ei”.
1 Decembrie, ziua în care statul defilează, iar românul se uită
Când îi întrebăm pe oameni de ce pentru mulți 1 Decembrie e doar o zi liberă, răspunsul lui Mihai Rusu începe cu felul în care statul își pune sărbătoarea în scenă.
„În primul rând, aș spune că e vorba de modul în care ziua de 1 Decembrie este sărbătorită. Pentru că 1 Decembrie pare mai degrabă a fi un ritual al statului și nu neapărat o sărbătoare care aparține cetățenilor”, explică Mihai Rusu.
Și nu e vorba doar de un detaliu de scenografie. E o filosofie întreagă în spatele „supramilitarizării” ceremoniei.
„Și cred că lucrul acesta se manifestă din supramilitarizarea identității naționale pe care o vedem pusă în scenă cumva ritualic, prin toate paradele forțelor armate, prin toate defilările militare, prin întreaga pompă a violenței legitime, aș spune eu; în condițiile în care armata, jandarmeria, poliția, sociologic vorbind, sunt instituțiile care monopolizează exercitarea violenței legitime într-un anumit teritoriu”. – prof. Mihai Rusu, sociolog.
În acest decor, românului ce rol îi mai rămâne?
„Deci, dacă ne uităm la această punere în scenă, prin defilările militare, a identității naționale militarizate, eu aș spune că actorul principal este statul - oficialitățile și armata ca instituție centrală a statului – iar în tot acest ansamblu, cetățenii par să fie cumva relegați într-un rol, mai degrabă de public pasiv. Îi rămâne să fie un spectator care asistă la tot acest spectacol în care statul își pune în scenă puterea militară și care, în paranteză fie spus, e o realitate, i-a spune eu cvasi iluzorie, iar națiunea este înțeleasă ca un spectator pasiv care asistă în fața acestui spectacol al defilărilor militare”, spune Mihai Rusu.
Într-un astfel de cadru, nu e de mirare că foarte mulți nu simt că această zi le aparține, că ar fi despre ei.
„Deci, ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care Ziua Națională nu este una la care cetățenii să participe cu adevărat, în care să simtă că această sărbătoare le aparține și lor, nu doar a statului, care defilează militar pe bulevardele centrale ale principalelor orașe din țară”. – Mihai Rusu, sociolog
Cu alte cuvinte: 1 Decembrie e organizat ca să arate bine la TV, nu ca să creeze sentimentul că România e, zi de zi, „a noastră”.
„Patriotismul este un construct social”. Avem voie să fim supărați pe România
În paralel cu această punere în scenă, oamenii trăiesc altceva. Gelu Duminică este sociolog și activist cunoscut pentru munca sa cu comunități vulnerabile și pentru intervențiile publice pe teme de incluziune socială, educație și discriminare. Prin fundația și proiectele pe care le coordonează, lucrează direct cu oameni care de multe ori nu se simt reprezentați de stat și de marile sale ritualuri oficiale, inclusiv de Ziua Națională. El începe de la ideea de bază: patriotismul e un concept, nu un organ în corp pe care îl ai sau nu-l ai.
„Nu știu ce înseamnă fior patriotic autentic, pentru că patriotismul este un concept. Este doar un construct social, nimic altceva. Dar nu cred că nu mai există, ci doar că e altfel decât era acum 30 de ani, 40 de ani și așa mai departe” – Gelu Duminică, sociolog.
Diferența majoră față de acum 40 de ani? Libertatea de a fi supărat pe stat, fără să fii catalogat drept trădător.
„Nu uitați că avem dreptul să ne supărăm pe stat în momentul de față, pe România, și să o și arătăm față de acum 40 de ani, când nu puteai să arăți lucrul ăsta. De 23 august, toată lumea era la defilare și vorbea de România iubită și așa mai departe, pe când acum putem să spunem că noi suntem supărați pe ea, dar nu înseamnă că nu o iubim” – Gelu Duminică, sociolog.
„E ca în cuplu: în momentele de tensiune uităm să ne arătăm iubirea cum ar trebui, iar tensiunea socială în România e mai prezentă decât e cazul în ultimii zeci de ani. Și uitați, anul trecut a ajuns chiar la un apogeu. Așa că nu cred că nu o iubim neapărat, ci mai degrabă o iubim altfel” – Gelu Duminică, sociolog.
În 2025, România nu mai e doar un poster cu munți, ii, oi și horă. E locul unde se văd tensiunea socială, nedreptățile, polarizarea. Tocmai de aceea, spune Gelu Duminică, manifestările politice din ultimii ani au fost și ele, indirect, un test de patriotism.
„Eu cred că România are sentiment patriotic, cum am văzut, spre exemplu, la alegeri, de anul trecut: când România a vorbit despre parcursul ei, a vorbit despre iubirea de țară, despre apartenența la Uniunea Europeană, despre valorile astea de bunăstare, grija față de aproape” – Gelu Duminică, sociolog.
Problema nu e că nu mai iubim România. Problema e că nu vedem în 1 Decembrie o ocazie reală de a vorbi despre ea onest, cu bune și cu rele.
De ce pentru mulți 1 Decembrie e doar „zi liberă”
Dacă tot suntem „în cuplu” cu România, de ce nu ne emoționăm de 1 Decembrie? Explicația lui Gelu Duminică e simplă: așa am fost învățați.
„Pentru că un comportament se învață. Iar noi, de mult prea mulți ani, considerăm Ziua Națională o zi liberă în care, în perioada comunismului defilam, după care ieșeam la o bere, dacă mai aveam timp, și la un mic. Iar din 1990 nu am avut motive să ne schimbăm comportamentul dobândit în 50 de ani. Un comportament să învață, da, și noi am fost învățați că Ziua Națională înseamnă ceea ce știm că înseamnă acum: adunarea cu prietenii și o nouă ocazie să petrecem în grupul de prieteni și în familie” – Gelu Duminică, sociolog.
Mai exact, nu e vina oamenilor că nu se trezesc de 1 Decembrie cu „fiorul patriotic” în vene. Statul n-a schimbat „scenariul”, societatea n-a primit alte obiceiuri, iar cei 40% de analfabeți funcțional n-au cum să fie bombardați o zi pe an cu lozinci și să iasă din asta cu identitate solidă.
„Credeți că 40% din societatea asta care e analfabetă funcțional se umple de conținut identitar național, să zicem așa, la ziua de 1 Decembrie? Puțin probabil” – Gelu Duminică, sociolog.
Ziua Națională a ajuns, spune acesta, aproape comparabilă cu o sărbătoare religioasă pentru mulți: crezi sau nu crezi, dar oricum ai o zi liberă.
„Dar Ziua Națională este, hai să zicem așa: o sărbătoare religioasă în care crezi sau nu crezi. Ai o zi liberă. Ai auzit liber. Te duci la biserică. Sau nu te duci la biserică, poți să faci un grătar. Da, dar nu e plină de conținut” – Gelu Duminică, sociolog.
Naționalismul care erupe pe timp de criză. Și „terapia colectivă” cu dușmani imaginari
Dacă 1 Decembrie e zi de grătar ori fasole cu ciolan pentru mulți, asta nu înseamnă că nu mai există naționalism. Din contră: în perioade de criză, el revine cu forță. Ștefan Baghiu explică mecanismul.
„Și, în timpuri de criză, lucrurile astea se agravează. S-au agravat și în interbelic, sub criza globală din anii 20-30 și ascesiunea fascismului; s-au accentuat și în anii `70, pe fondul crizei globale: crizei petrolului, crizei statelor arabe și așa mai departe. Și se agravează acum din nou pe fondul crizei” – Ștefan Baghiu, cercetător.
Reporter: Spuneți că, de fiecare dată când apare câte o criză, „iese naționalismul” din noi?
Ștefan Baghiu: Tehnic, eu așa cred. Da.
De ce? Pentru că e instrumentul cel mai la îndemână pentru un aparat politic incapabil să gestioneze altfel conflictul.
„Pentru că oamenii – și aici mă refer mai ales la aparatul politic – nu știu să gestioneze altfel conflictul, decât să calmeze lumea cu niște lucruri abstracte de tipul `hai, că totuși aparținem de același neam`, `trăim într-o suflare`, `uitați ce trecut glorios avem`, t`impurile sunt rele acum` și, de obicei, se dă vina pe un dușman străin care, `uite, ne atacă, dar noi am rezistat atâta secole`. E o formă de calma oamenii, de terapie colectivă, doar că ea devine instrument politic foarte puternic”. – Ștefan Baghiu, cercetător.
Naționalismul acesta de criză are nevoie de țapi ispășitori. În 2025, spune Baghiu, marea falie e pro/anti-europenism.
„Uitați care e cea mai mare dezbatere contemporană: pro sau anti-europenism. Este cine e alături de parcursul european și cine e împotrivă. Subtil, sunt două forme de patriotism sugerate aici. E un patriotism cosmopolit, ăsta care vrea să-ți iubești țara, dar în interiorul federal al Uniunii Europene, și cel care spune că ar trebui să fim independenți față de structuri transnaționale, care atacă, de exemplu, Bruxellesul” – Ștefan Baghiu, cercetător.
Paradoxul? Chiar și cei în care „urlă suveranismul” se raportează, de fapt, tot la Vest.
„Uitați-vă cu câtă bucurie îmbrățișează facțiunile conservatoare sau facțiunile de extremă dreapta de la noi, pe Trump sau SUA. Ori asta înseamnă că, de fapt, toți se orientează spre vest, doar că prin două tipuri de abordări diferite apare un naționalism reacționar, de tipul AUR și așa mai departe, care vrea „o internațională de naționaliști” – Ștefan Baghiu, cercetător.
Adică nici măcar naționalismul „pur sânge” nu mai e atât de pur: e și el conectat la rețelele globale.
„Patriotism ieftin” versus „patriotism scump”
Acesta mai vorbește și despre diferența între patriotismul de paradă și patriotismul real.
„Din punctul ăsta de vedere, avem o educație foarte slabă, a multiculturalității, a toleranței față de străini. O să spuneți că românul e ospitalier. Da, este ospitalier, dar în același timp, faptul că e foarte slab educat, că știm că pe toate statisticile stăm destul de prost la treaba asta și faptul că învață încă lucruri moștenite din anii `80, din anii `90, când instrumentele astea, mai ales cele xenofobe, antisemite și așa mai departe, erau la mare căutare, ajunge să transforme patriotismul în următoarea ecuație ridicolă: sunt niște oameni care se bat cu pumnul în piept că ei sunt români, se simt foarte legați de ideea de român, dar de fapt flutură niște steaguri de plastic la o ceremonie kitsch” – Ștefan Baghiu, cercetător.
„Ori ăsta nu e doar un model românesc, e peste tot, așa se face. E foarte ieftin patriotismul de paradă care se practică acum. Foarte scump, în schimb, e ăla real: în care chiar investești în infrastructura de educație, în în cultură, în infrastructura publică de muzee” – Ștefan Baghiu, sociolog.
Iar acel „patriotism scump” înseamnă bani adevărați, cheltuiți pentru rezolvarea unor probleme și nevoi reale, nu doar discursuri.
„Imaginați-vă ce-ar fi ca în fiecare oraș să existe un muzeu serios care să-și permită să aducă niște lucruri de expus, de la cărți vechi la tot felul de alte lucruri, care chiar să arate că îți prețuiești tradiția” – Ștefan Baghiu, sociolog.
În loc de asta, avem imnuri, poezii, lacrimi pe rețelele sociale și mituri reciclate.
„Aici se folosește o variantă foarte ieftină, de bătut cu pumnul în piept și spus discursuri televizate, de plâns pe la televizor că `uite ce face Ștefan cel Mare`. Ori asta aș zice că e ceva ce se poate numi patriotism ieftin. Și ieftin în toate sensurile”. – Ștefan Baghiu, sociolog.
„Ieftin” e și pentru politicieni – care nu trebuie decât să repete clișee –, „ieftin” e și pentru public – care nu e invitat să facă niciun efort real. Soluția scumpă, spune Baghiu, ar însemna un stat care pune serios bani în educație, astfel încât oamenii să nu mai poată fi manipulați cu povești despre „națiuni superioare”.
„Soluție scumpă care înseamnă chiar să plătești foarte bine educația, chiar să bagi banii în copiii ăia care n-au ce învăța în sate, tocmai ca să nu creadă necritic toate lucrurile care li se spun” – Ștefan Baghiu, sociolog.
„Românii buni” și „românii de mâna a doua”. Falia invizibilă care distruge sentimentul de apartenență
Ca să te bucuri că ești român, trebuie mai întâi să simți că ești tratat ca om întreg, spune Gelu Duminică. Pentru mulți, identitatea națională e ceva ce aud doar la televizor. Nu simt asta și în viața lor de zi cu zi.
„Identitatea vine la pachet cu stima de sine întotdeauna. Ca să te bucuri de identitățile pe care le ai, trebuie să le apreciezi. Pentru foarte mulți dintre noi, identitatea națională este doar o chestie de care auzi la 1 Decembrie. În rest, sunt mai degrabă români `de mâna a doua, ei versus noi`. Tot auzim asta. Sau `două Românii`, apar tot felul de sintagme pentru care a arăta că, de fapt, unii sunt români de clasă inferioară. Lucrul ăsta n-are cum să creeze o stimă de sine unitară, logic, pentru astfel de comunități”. – Gelu Duminică, sociolog.
România încă poartă în spate prejudecăți regionale vechi de peste un secol.
„Noi trebuie să ne uităm la societatea asta în diversitatea ei și să vedem că noi avem probleme cu identitatea regională după 170 de ani de la Unire, și că încă îi considerăm pe moldoveni inferiori ardelenilor. Încă avem o tonă de bancuri față de olteni” – Gelu Duminică, sociolog.
Iar pentru o parte uriașă din societate, România e doar locul în care dormi, nu și un motiv de mândrie.
„Pentru o parte din societatea asta, din păcate foarte mare, România este doar acasă. Însă ca să mai fii și mândru de ceea ce se întâmplă acasă, acolo trebuie să umplem cu relații de calitate” – Gelu Duminică, sociolog.
De aici vine și întrebarea esențială: ce vrem să însemne, de fapt, „român” în 2050?
„Repet, identitatea este doar un construct și în momentul de față cred că trebuie să ne mai gândim ce înseamnă românul sau ce ne dorim să însemne românul în contextul lui 2025. Sau mai mult decât atât, ce ne dorim să însemne pentru generația care vine? Pentru generația 2050, când fiica mea o să fie adult, parte a societății și cred că trebuie să facem apel la alte valori decât cele ale trecutului de la 1700-1600, Mihai, Ștefan, Corvine și așa mai departe”. – Gelu Duminică, sociolog
„Avem prea mulți șefi și prea puțini lideri unificatori”
O altă cauză pentru care patriotismul se simte, azi, fie fals, fie obositor este felul în care vorbesc liderii despre țară.
„Putem să umplem de conținut conceptul de România, să ne uităm la ea în diversitatea ei, dar să o vedem și cu bune, și cu rele. Cred că nici zona asta de emfază, în care de Ziua Națională vedem doar românii frumoși nu ne ajută.
Însă cred că trebuie să uităm puțin de excepționalismul ăsta care ne-a fost indus prea multă vreme. Eu sunt convins că în momentul de față, conceptul de români și conceptul de identitate națională este în plină de zbatere. Din punctul meu de vedere, și ultimele alegeri au fost tot despre noi, despre identitatea românească: o zonă, o identitate conservator-tradițională, să zicem așa, susținută de `suveraniști` sau o identitate globală susținută de cealaltă tabără, numită `progresiști`”. – Gelu Duminică, sociolog.
România trăiește acest dialog identitar între „suveraniști” și „progresiști”. Asta nu e neapărat rău, dar problema e că nimeni nu vorbește cu toată lumea, ci fiecare vorbește doar cu „bula lui”.
„Cred că, în momentul de față, România este pur și simplu într-un dialog identitar între cele două zone, extrem de benefic de altfel. Dar ce ne lipsește nouă? Și aici vă răspund direct la întrebare: sunt liderii unificatori. Adică eu cred că avem prea mulți șefi și prea puțini lideri care să ne facă să simțim cu adevărat apartenența la națiunea asta diversă. Avem mai degrabă șefi care ne antagonizează unul împotriva celuilalt. Și antagonizarea nu poate să ducă la un construct unitar. Dacă ne uităm la liderii țărilor la care facem apel când vorbim de zi națională, identitatea, o să vedeți că ei vorbesc foarte mult pentru toți francezii, pentru toți germanii, pentru toți americanii; pe când la noi discursul este, mai degrabă, între bule”. – Gelu Duminică, sociolog
România nu are încă acest tip de lideri, spune el. Și nu e doar vina „clasei politice”: e și rezultatul unui secol XX petrecut mai mult în dictaturi decât în democrație.
„Suntem o națiune tânără, că ne place sau nu ne place. 160 de ani nu înseamnă mare lucru. Între timp, am mai avut și niște războaie, am mai avut și Holocaust, în care ne-am împărțit între români buni, români mai puțini buni. Am avut și comunism. 100 de ani, adică tot secolul XX, noi am stat în dictaturi.
Normal că nu avem zona asta de solidaritate, diversitate, dialog real, națiune unitară. Nu, pentru că noi avem încă cultura asta dihotomică, pentru că suntem la început de drum” – Gelu Duminică, sociolog.
În ciuda acestui bagaj, ultimii 30 de ani sunt, totuși, cea mai bună perioadă istorică a țării, crede el.
„Noi, în ultimii 30 de ani, am reușit să dobândim foarte multe. În mult hulita de unii Europă. De asta și trăim în cea mai bună perioadă a ei, a țării noastre: pentru un simplu motiv că a fost prima perioadă în care noi am putut cu adevărat să ne manifestăm în deplinătatea diversității noastre și să vorbim despre ea. Iar ceea ce România a atins, a reușit în ultimii 30 de ani, este fantastic. Însă avem nevoie doar de timp, de lideri, bată-i-ar norocul! Dar nu din ăștia antagonizanți. Ci din ăștia unificatori. Încă îi așteptăm” – Gelu Duminică, sociolog.
Când patriotismul devine excesiv. Și periculos
Dacă patriotismul poate fi constructiv, există și o zonă în care el devine excesiv.
„Din punctul meu de vedere, orice manifestare a patriotismului este excesivă. Una este să te bucuri... adică pentru ce te bucuri în momentul în care te bucuri? De o împărțire a lumii în țări. De acord, așa e împărțită lumea, dar ăsta e rezultatul unor mișcări politice, sigur, de foarte multe ori emancipatoare” – Ștefan Baghiu, cercetător.
Iar naționalismul devine periculos când începi să vezi naționalitatea ca motiv de superioritate.
„Ori problema e: naționalismul devine excesiv din momentul în care încep să consideri că naționalitatea ta e un motiv de mândrie. Poate fi un motiv de a te simți mai aproape de niște oameni, de a funcționa în societate, dar în momentul în care începi să pretinzi lucruri în numele unei naționalități, deja cred că putem vorbi de naționalism excesiv”. – Ștefan Baghiu, cercetător
Când construiești comunități imaginare, mai apropiate de un necunoscut din alt județ decât de vecinul tău de altă etnie, intrăm în zona „comunităților imaginate” descrise de Benedict Anderson.
„În momentul în care începi să-ți definești întreaga ființă drept aparținând de o comunitate, apare o problemă pe care Benedict Anderson a descris-o foarte bine prin termenul de „comunități imaginate”. Adică tu îți imaginezi că, în virtutea unei istorii comune, ești mai aproape de un om din Buzău, din Galați sau din Suceava sau din Satu Mare, pe care nu îl cunoști, decât de vecinul tău, care e de altă naționalitate” – Ștefan Baghiu, cercetător.
Naționalismul excesiv apare adesea ca mecanism de compensare pentru eșecuri reale ale statului.
„Întotdeauna naționalismul excesiv vine și ca o compensație, adică încerci să compensezi, lucruri pentru care te simți ori rușinat, ori care știi că nu stau așa. Adică, în momentul în care vezi că ești o țară aproape incapabilă să genereze un sistem de cunoaștere care să ajute lumea, să meargă la nivel global, că nu reușești să-ți ridici educația oamenilor la un nivel decent, că nu reușești să-ți îndeplinești obligațiile față de cetățenii tăi, că nu reușești să le asiguri un venit minim în cazul în care sunt bolnavi – vorbim de tăieri de pensii de handicap, vorbim de de vorbim de tăieri de ajutor la mamele tinere; în contextul ăsta, e chiar naiv să ai impresia că mai poți să fii patriot la modul abstract” – Ștefan Baghiu, cercetător.
În loc să rezolve problemele, patriotismul este folosit adesea ca o perdea de fum.
„Mai mult, patriotismul se folosește deseori tocmai pentru a spune că problemele astea sunt create de niște oameni într-un popor care, altfel, ar fi genial. Ori nu e chiar așa” – Ștefan Baghiu, cercetător.
Iar „patriotul” român care crede că ideea de națiune îi aparține doar lui ar trebui să știe ceva foarte simplu: n-a inventat el patriotismul. I-au luat-o alții cu mult înainte.
„Iar important de spus este că până și patriotismul e luat de la alții. Să nu credeți că România a inventat patriotismul. Ideea de naționalism, ideea că îți iubești țara e inventată în alte părți și importată de noi în secolul XIX. Adică ideea că trebuie să fim un stat-națiune e o idee din cadrul secolului națiunilor, care a fost importată de români, adică copiată din altă parte și care a prins aici rădăcini și după aia oamenii s-au purtat ca atare. Deci, un naționalist sau un mare patriot care se dă astfel ar trebui să știe că nu e o idee românească patriotismul” – Ștefan Baghiu, cercetător.
De la „spectacol militar” la „patriotism reflexiv”
Întrebarea care rămâne după toate aceste diagnostice este: ce facem cu 1 Decembrie? Mai poate această zi să fie a oamenilor, nu doar a statului?
Mihai Rusu propune o schimbare de paradigmă.
„Aș spune că, dacă ar fi ca această sărbătoare să aibă cu adevărat un impact în societate, dincolo de tot acest spectacol al defilărilor militare, cred că trebuie să schimbăm această paradigmă a festivismului militaro-statal cu un alt model de celebrare a identității naționale, pe care l-aș numi `patriotism reflexiv`” – profesor Mihai Rusu, sociolog.
Ce ar însemna asta, concret?
„Iar acest patriotism reflexiv ar consta în enimente culturale, discuții politice, dezbateri, în care diverse categorii ale populației să reflecteze la împlinirile politice, mai ales ale statului român, dar cu atât mai mult la neîmplinirile socioeconomice ale statului național” – profesor Mihai Rusu, sociolog.
Adică o Zi Națională în care să vorbim cinstit și despre „proiectul de succes” numit stat român, și despre categoriile pe care acest stat le-a abandonat.
„Desigur, într-o cheie critică și nu pompos celebrativ, pentru că statul român este un proiect politic de mare succes. Lucrul acesta este de netegăduit, dar, pe de altă parte, are și foarte multe neîmpliniri socioeconomice. Există categorii sociale care au fost abandonate de elitele politice și, prin extensie, de statul român. Ori, până când aceste categorii socioeconomice nu se simt parte dintr-un stat al bunăstării, în care să beneficieze de demnitate, de egalitate de șanse, de susținere activă din partea statului, e greu de crezut că se pot implica participativ în sărbătorirea unei zile naționale despre care simt că nu este neapărat a lor, ci a fost cumva însușită, apropiată de către oficialități, de către reprezentanții formali ai unui stat care în bună măsură i-a abandonat” – profesor Mihai Rusu, sociolog.
Cu alte cuvinte, nu putem cere „fior patriotic” celor cărora le-am oferit, în schimb, doar sărăcie, dispreț sau indiferență.
Ştiri video recomandate
