În 2025, indiferența față de Ziua Națională nu vine din lipsă de iubire de țară, ci dintr-un context istoric și politic în care patriotismul a fost mai degrabă folosit drept instrument de calmare colectivă decât ca formă autentică de responsabilitate civică, spune criticul literar și cercetătorul Ștefan Baghiu, într-un interviu pentru Antena3.ro.
El explică de ce românii au fost mai patrioți în anii ’90, cum se reactivează naționalismul în perioade de criză și de ce patriotismul adevărat nu înseamnă steaguri de plastic și lacrimi la televizor, ci investiție reală în educație, cultură și grijă față de ceilalți.
Moștenirea comunistă
Reporter: De ce credeți că, în 2025, românii par mai indiferenți față de ceea ce înseamnă Ziua Națională? Românii de azi sunt mai puțin patrioți față de acum 30 de ani?
Ștefan Baghiu: Să o luăm cu începutul: de ce erau patrioți în urmă cu 30 de ani? În principiu, dacă te gândești la Revoluție, la Piața Universității, la mineriade, la tot programul - de fapt, era un program în care patriotismul venea pe două căi. O moștenire comunistă, adică în ultimii ani ai comunismului, mai ales în anii `70 și `80 și mai ales după `74 încolo, Ceaușescu a apăsat foarte tare pedala patriotismului. Se vedea încă din anii `60: el a folosit patriotismul – și, de fapt, naționalismul – ca să se îndrepte spre o formă de suveranism, adică o formă de politică în care România trebuie să fie independentă, să nu depindă de nimeni.
A făcut treaba asta ca răspuns la niște forme de presiune. Adică nici în secolul XIX, nici în secolul XX, nici în secolul nostru, naționalismul nu se naște altfel decât la presiuni externe.
Cum s-a născut în secolul XIX? S-a născut la presiunile imperiale: când ai în jur niște imperii care vor să te domine, evident că începi să-ți construiești o narațiune, prin care spui că națiunea e importantă, prin care spui că e necesar să te unească limbă, simboluri, imn, o literatură comună, o cultură comună.
Naționalismul care „iese din noi” în vremuri de criză
Și, în timpuri de criză, lucrurile astea se agravează. S-au agravat și în interbelic, sub criza globală din anii `20-`30 și ascesiunea fascismului; s-au accentuat și în anii `70, pe fondul crizei globale: crizei petrolului, crizei statelor arabe și așa mai departe. Și se agravează acum din nou pe fondul crizei.
Reporter: Spuneți că, de fiecare dată când apare câte o criză, „iese naționalismul” din noi?
Ștefan Baghiu: Tehnic, eu așa cred. Da.
Reporter: De ce?
Ștefan Baghiu: Pentru că oamenii – și aici mă refer mai ales la aparatul politic – nu știu să gestioneze altfel conflictul, decât să calmeze lumea cu niște lucruri abstracte de tipul „hai, că totuși aparținem de același neam, trăim într-o suflare, uitați ce trecut glorios avem, timpurile sunt rele acum” și, de obicei, se dă vina pe un dușman străin care, „uite, ne atacă, dar noi am rezistat atâta secole”. E o formă de calma oamenii, de terapie colectivă, doar că ea devine instrument politic foarte puternic.
Adică în anii `90 eram foarte patrioți, pentru că aveam nevoie, de fapt, să reconstruim o țară. Doar că a trebuit să o reconstruim adaptându-ne foarte greu la niște sisteme internaționale de capital, de finanțe, de civilizație și așa mai departe.
Gândiți-vă ce înseamnă să ieși dintr-o țară din care nu puteai ieși deloc în străinătate și care avea o echitate absolută în ceea ce privește câștigurile unei clase muncitoare într-un haos în care în anii `90 se devalorizează leul, nu ai niciun fel de instituție stabilă și trebuie să reconstruiești o țară acolo.
În plus, foarte mulți au venit cu nostalgii interbelice, adică naționalismul nostru din ultimii 30 de ani s-a construit, din păcate, pe o formă de ultranaționalism care mitologizează foarte mult perioada interbelică, „când lucrurile mergeau bine, și după aia a venit perioada comunistă” – asta e narațiunea oficială – „care a distrus totul”.
Ori aceste lucruri categorice sunt speculate de oamenii politici și transformate în poziții naționaliste.
Țapii ispășitori din România lui 2025
Reporter: Care dau naștere extremismului?
Ștefan Baghiu: Absolut.
Reporter: În felul acesta, pentru toate necazurile noastre, căutăm și țapi ispășitori în societatea noastră, sub umbrela noastră de mari patrioți?
Ștefan Baghiu: Da. Uitați care e cea mai mare dezbatere contemporană: pro sau anti-europenism. Este cine e alături de parcursul european și cine e împotrivă.
Subtil, sunt două forme de patriotism sugerate aici. E un patriotism cosmopolit, ăsta care vrea să-ți iubești țara, dar în interiorul federal al Uniunii Europene, și cel care spune că ar trebui să fim independenți față de structuri transnaționale, care atacă, de exemplu, Bruxellesul.
Bun, aici sunt și niște trucuri, că – de fapt – ambele forme sunt în esență orientate spre structurile euroatlantice.
Uitați-vă cu câtă bucurie îmbrățișează facțiunile conservatoare sau facțiunile de extremă dreapta de la noi, pe Trump sau SUA. Ori asta înseamnă că, de fapt, toți se orientează spre vest, doar că prin două tipuri de abordări diferite: ai o facțiune care e numită proeuropeană, pro-occidentală, care e zona partidelor tradiționale, care și-a autoarogat acest nume și care spune că vrem alături de UE, NATO și așa mai departe. Dar ai și acea facțiune extremistă la care, dacă te uiți foarte bine, patriotismul lor e, de fapt, și el racordabil la SUA și Uniunea Europeană, „doar că fără conducere asta coruptă de acum a lor”, că asta spun ei.
Aici apar două tipuri diferite de naționalism: apare un naționalism care vrea să se topească, cumva, în structurile transnaționale; și apare un naționalism reacționar, de tipul AUR și așa mai departe, care vrea „o internațională de naționaliști”.
Ce înseamnă să fii patriot cu adevărat
Reporter: Cât din ceea ce vedem de 1 Decembrie este reprezentat de – nu știu – un patriotism a autentic. Câți dintre cei care participă la astfel de manifestări sunt, de fapt, patrioți adevărați? Ce înseamnă, de fapt, patriotism „adevărat”?
Ștefan Baghiu: Haideți să definim prima dată ce înseamnă să fii patriot. După mine, o definiție clară a patriotismului este să faci lucruri pentru societatea din care faci parte, dar niciodată împotriva unei alte societăți.
Pentru mine, patriotismul, de exemplu, nu e să zici „afară cu străinii că ne iau job-urile”. Pentru mine, patriotism nu este să faci tu ceva pentru ca țara ta să beneficieze și alții nu. Ci este un fel de a-ți ridica țara în același timp în care ridici și țările din jur; și ridici oamenii, minoritățile sau oamenii care vin să muncească pe teritoriul țării tale.
Din punctul ăsta de vedere, avem o educație foarte slabă, a multiculturalității, a toleranței față de străini. O să spuneți că românul e ospitalier. Da, este ospitalier, dar în același timp, faptul că e foarte slab educat, că știm că pe toate statisticile sunt destul de prost la treaba asta și faptul că învață încă lucruri moștenite din anii `80, din anii `90, când instrumentele astea, mai ales cele xenofobe, antisemite și așa mai departe, erau la mare căutare, ajunge să transforme patrotismul în următoarea ecuație ridicolă: sunt niște oameni care se bat cu pumnul în piept că ei sunt români, se simt foarte legați de ideea de român, dar de fapt flutură niște steaguri de plastic la o ceremonie kitsch.
Ori ăsta nu e doar un model românesc, e peste tot, așa se face. E foarte ieftin patriotismul de paradă care se practică acum. Foarte scump, în schimb, e ăla real: în care chiar investești în infrastructura de educație, în în cultură, în infrastructura publică de muzee.
Imaginați-vă ce-ar fi ca în fiecare oraș să existe un muzeu serios care să-și permită să aducă niște lucruri de expus, de la cărți vechi la tot felul de alte lucruri, care chiar să arate că îți prețuiești tradiția.
„Simplul fapt că ești de o anumită naționalitate nu îți dă vreo dreptate în fața alteia”
Aici se folosește o variantă foarte ieftină, de bătut cu pumnul în piept și spus discursuri televizate, de plâns pe la televizor că „uite ce face Ștefan cel Mare”. Ori asta aș zice că e ceva ce se poate numi patriotism ieftin. Și ieftin în toate sensurile. Adică e ieftin pentru puterea politică să-l fabrice, activează niște nostalgii te miri de pe unde, mai ales în românii care au plecat în străinătate, de exemplu, și care au au impresia că asta e calea să te întorci acasă: adică să plângi, pur și simplu, de dorul pământului și să spui că țara e pe mâna unor corupți.
Soluția scumpă n-a fost pusă niciodată în aplicare, nici măcar de guvernul de acum. Soluție scumpă care înseamnă chiar să plătești foarte bine educația, chiar să bagi banii în copiii ăia care n-au ce învățat în sate, tocmai ca să nu creadă necritic toate lucrurile care li se spun.
Reporter: Ce înseamnă asta?
Ștefan Baghiu: Înseamnă, în primul rând, să nu creadă că fac parte dintr-o națiune superioară celorlalte națiuni. Adică asta este prima regulă: să nu crezi că simplul fapt că ești de o naționalitate îți dă vreo dreptate – în fața istoriei – în fața alteia.
Ar trebui să ne privim cu toții ca oameni. Sigur, poți fi mândru de anumite lucruri din trecutul tău. Poate poți fi mândru de un anumit tip de comportament al său, de o anumită mâncare, de un anumit port. Dar astea – de foarte multe ori – sunt instrumentalizate politic și se transformă în variante de – știu și eu – atragere de sentiment de partea de partea unei puteri politice și de manipulare.
Ce e patriotismul excesiv
Reporter: Cum definim „patriotismul excesiv”? Când ești patriot excesiv?
Ștefan Baghiu: Din punctul meu de vedere, orice manifestare a patriotismului este excesivă. Una este să te bucuri... adică pentru ce te bucuri în momentul în care te bucuri? De o împărțire a lumii în țări. De acord, așa e împărțită lumea, dar ăsta e rezultatul unor mișcări politice, sigur, de foarte multe ori emancipatoare.
În contextul Unirii de la 1918, e o victorie că țările mici au reușit să să se desprindă de marile imperii, de Imperiul Otoman, de Imperiul Țarist de Imperiul Habsburgic și să-și consolideze autonomia de a decide.
Dar să nu uităm că asta s-a transformat foarte repede întru naționalism fascist în foarte multe din statele astea.
Comunități imaginate
Ori problema e: naționalismul devine excesiv din momentul în care încep să consideri că naționalitatea ta e un motiv de mândrie. Poate fi un motiv de a te simți mai aproape de niște oameni, de a funcționa în societate, dar în momentul în care începi să pretinzi lucruri în numele unei naționalități, deja cred că putem vorbi de naționalism excesiv.
Mai mult, cred că devine ultraexcesiv în momentul în care îl instrumentalizezi politic, în momentul în care faci sărbători publice, în care românismul sau orice naționalitate devine exclusivistă.
În momentul în care începi să-ți definești întreaga ființă drept aparținând de o comunitate, apare o problemă pe care Benedict Anderson a descris-o foarte bine prin termenul de „comunități imaginate”. Adică tu îți imaginezi că, în virtutea unei istorii comune, ești mai aproape de un om din Buzău, din Galați sau din Suceava sau din Satu Mare, pe care nu îl cunoști, decât de vecinul tău, care e de altă naționalitate.
Adică omul ăla stă lângă tine toată viața și tu nu te simți apropiat de el, pentru că tu, de fapt, îți imaginezi că ești mai apropiat de altcineva din altă parte a țării, pe care nu îl cunoști și nu-l vei cunoaște niciodată.
Lucrurile astea se leagă prin ideologie, Naționalismul asta face: îți creează impresia că ești mai apropiat uman de oameni foarte îndepărtați de care vă leagă o istorie comună – și aia imaginată – sau o limbă comună. Ori lucrurile astea știm foarte bine că sunt conectori destul de slabi.
„Patriotismul excesiv apare și când încerci să compensezi pentru lucruri de care te simți rușinat”
Dar mai departe, să fim realiști, că și oamenii din alte țări sunt extraordinar de importanți pentru noi, că facem parte dintr-o lume transnațională, globală, o lume care în care te poți întâlni cu oameni din America Latină, cu oameni din Asia, cu oameni din Statele Unite, cu oameni din Europa și să vorbești ca de la egal la egal. Și spre asta ar trebui să tindem, de fapt, nu?
Mai mult, întotdeauna naționalismul excesiv vine și ca o compensație, adică încerci să compensezi, lucruri pentru care te simți ori rușinat, ori care știi că nu stau așa. Adică, în momentul în care vezi că ești o țară aproape incapabilă să genereze un sistem de cunoaștere care să ajute lumea, să meargă la nivel global, că nu reușești să-ți ridici educația oamenilor la un nivel decent, că nu reușești să-ți îndeplinești obligațiile față de cetățenii tăi, că nu reușești să le asiguri un venit minim în cazul în care sunt bolnavi – vorbim de tăieri de pensii de handicap, vorbim de de vorbim de tăieri de ajutor la mamele tinere; în contextul ăsta, e chiar naiv să ai impresia că mai poți să fii patriot la modul abstract.
Mai mult, patriotismul se folosește deseori tocmai pentru a spune că problemele astea sunt create de niște oameni într-un popor care, altfel, ar fi genial. Ori nu e chiar așa.
Realist, ar trebui să ne adunăm la un moment dat și să stăm de vorbă și cu alte canale decât simpla ceartă „tu ești prost”, „ba tu ești prost”, cum fac, de exemplu, partidele politice astăzi.
Ce să se gândească: că nu e bine să instrumentalizezi politic problemele oamenilor sărmani pentru a-ți atinge scopul politic și că trebuie să găsim împreună soluții reale pentru toată societatea noastră.
Un patriotism sincer ar fi ăla în care nimeni nu ridică steaguri de plastic și cântă imnuri ciudate sau – dacă o face – să nu pună asta în fața ajutorului real pe care poate să-l ofere societății.
Iar important de spus este că până și patriotismul e luat de la alții. Să nu credeți că România a inventat patriotismul. Ideea de naționalism, ideea că îți iubești țara e inventată în alte părți și importată de noi în secolul XIX. Adică ideea că trebuie să fim un stat-națiune e o idee din cadrul secolului națiunilor, care a fost importată de români, adică copiată din altă parte și care a prins aici rădăcini și după aia oamenii s-au purtat ca atare. Deci, un naționalist sau un mare patriot care se dă astfel ar trebui să știe că nu e o idee românească patriotismul.
Probema e că oamenii în țara asta leagă foarte greu comunități, își leagă foarte greu interesul comun, leagă foarte greu instituții: pentru că e un stat tânăr, e un stat foarte tânăr, cu foarte puțină experiență, de fapt. Și încă mai avem de învățat.
Ştiri video recomandate
