În imaginarul public extern, numele României este asociat – dincolo de uluitoarele performanțe sportive ale Nadiei Comaneci și ale lui Ilie Năstase – cu două personaje istorice malefice: Dracula și Nicolae Ceauşescu. Dacă în cazul primului avem de-a face cu imaginea deformată de către cronicile germane ale veacurilor XV-XVI, preluate în scop literar, fără discernământ, de Bram Stoker în romanul său Dracula (1897), în privința celui care a condus destinele României între 1965-1989, percepția este mult mai apropiată de realitate, viața și acțiunile lui Ceaușescu fiindu-ne practic contemporane și, din această perspectivă, mult mai ușor de apreciat și judecat. Întrebarea care se pune e cum de a fost posibil ca un semianalfabet, dotat cu o cultură precară, dar și cu o viclenie nativă, hârșâită în conflictele ce au măcinat Partidul Comunist Român, să devină satrapul unei țări europene la sfârșitul secolului XX, fiind necesare peste o mie de victime pentru a-l înlătura de la putere. Simpla apartenenţă la sistemul comunist, un sistem de promovare a antielitelor politice, nu este de ajuns pentru a explica ascensiunea unui asemenea om în vârful ierarhiei sociale româneşti, chiar dacă vorbim de faza ultimă a unui regim impus cu forţa din afară în a doua jumătate a anilor ’40, regim care avea codat în ADN-ul său originar sămânţa extincţiei. Niciun alt lider comunist din estul Europei, cu excepţia lui Tito, n-a beneficiat de o vizibilitate şi chiar favorabilitate externe atât de mari precum Ceauşescu, niciun alt lider comunist est-european nu s-a apropiat ca mod de gândire şi acțiune atât de mult precum Ceauşescu de modelul stalinist, ilustrat în epocă poate doar de Kim-Ir-Sen sau Fidel Castro. Este încă unul din paradoxurile care jalonează din belșug istoria românească.
Al treilea dintre cei nouă copii ai Alexandrei şi ai lui Andruţă Ceauşescu, ţărani săraci dintr-o zonă subdezvoltată a României, Nicolae Ceauşescu se naşte la 26 ianuarie 1918 în comuna Scorniceşti, județul Olt. Coincidenţa apariţiei pe lume a viitorului conducător al României în chiar anul Marii Uniri, nu va scăpa evident osârdiei slugarnice a lăudătorilor de profesie care n-au întârziat ca, în neguroșii ani ’80, să găsească tot felul de semnificaţii simbolice între făurirea României Mari şi destinul celui ce avea să devină Geniul Carpaţilor. Neîndoielnic o ţară mare nu putea să se nască decât odată cu un om mare, menit să o ducă „pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres”!
„Voi fi Stalinul României”
La nici 11 ani, în 1928, Ceauşescu îşi părăseşte satul natal, la fel ca şi alţi şase dintre fraţii săi, în căutarea unui trai mai bun stabilindu-se la Bucureşti la sora sa mai mare, Niculina Rusescu. Iniţial se angajează în atelierul de cizmărie al lui Alexandru Săndulescu, din Calea Victoriei, numărul 89, apoi devine ucenicul cumnatului său, Rusescu, şi el patron al unei cizmării situate în Calea Şerban Vodă numărul 15. Se implică în activităţi comuniste, probabil sub influenţa fratelui său mai mare, Marin, şi îi ajută pe greviştii de la Griviţa în februarie 1933, împărţind manifeste. Sora sa Niculina îşi va aminti mai târziu: „De multe ori, Nicolae pleca de dimineaţă şi venea pe înserate. Îmi amintesc, era după grevele de la Griviţa, a apărut într-o zi mult mai târziu. Soţul meu s-a supărat rău de tot. Când Nicolae a intrat în atelier, s-a repezit şi l-a pălmuit pe băiat, strigând: Ce ne facem noi cu tine? Ce vrei tu să faci? Ce-ai să ajungi? La care a căzut năprasnic răspunsul: Nene, eu vreau să fiu Stalin al României!” Veridică sau nu, mărturia Niculinei se poate constitui în motto-ul după care Ceauşescu şi-a călăuzit drumul până când, într-adevăr, a ajuns stăpânul absolut al României. „Cât despre dorinţa exprimată de Ceauşescu, la aproape 16 ani, de a-i semăna aceluia denumit – de către discipol – «părintele popoarelor»,«marele conducător», «tătuca Stalin», se poate avansa o ipoteză. Poate ceea ce l-a atras în „mişcarea” pe care o simţea că pretutindeni în lume, şi în România deci, o dirija Stalin, a fost tocmai fascinaţia exercitată de puterea fără oprelişti a acestuia asupra propriului imperiu. Tinerii au nevoie şi caută modele! Şi, poate că un fanatic al puterii ca Nicolae Ceauşescu să-și fi găsit de tânăr modelul într-un lider cu putere nemăsurată ca Stalin” (Ion Petcu).
Continuarea pe historia.ro
