Ana Iorga a căutat miercuri, la rubrica Pe cuvânt, care este ”miezul” unui cuvânt, rostul lui ascuns, și a început cu un cuvânt care ne apare, în primul moment, necruţător şi întunecat: răzbunare.
Când spun bunicii noştri că ”vremea se răzbună” înseamnă că se înseninează, că se face vreme bună. Să ştiţi că astfel de revelaţii putem avea cu multe cuvinte, atunci când căutăm să aflăm de unde au plecat ele, când mergem în miezul lor.
”A răzbuna” şi ”răzbunare” sunt derivate de la ”bun”, cu prefixul -răs. Iar acest prefix pe care-l folosim automat, fără să-i ştim nuanţele şi subtilitatea, are o mulţime de sensuri.
De răspândire, ca în ”a răsfira”, de intensificare, într-un cuvânt ca ”răsputeri”, de repetare, în ”a citi şi a răsciti”, de negare, în ”răspăr” sau de revenire la starea iniţială, în ”răzbunare”. Doar că noi nu mai desfacem cuvintele să vedem ce-i înăuntru.
Răzbunare are şi această parte întunecată astăzi. În DEx, ”a se răzbuna” înseamnă în primul rând ”a-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, a-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva”. Şi abia apoi ”a se face vreme bună, a se lumina, a se însenina, iar despre nori, înseamnă a se împrăștia”.
Iar ”a răzbuna pe cineva de inimă” sau ”a i se răzbuna cuiva inima” înseamnă ”a se înveseli”. De ce ar spune altfel versurile populare: ”Când te văd, badeo, la lună, Inima mi se răzbună! Păi e cu iubire şi cu bucurie!”.
