Antena 3 Actualitate Gabriel Toma, pacientul care a trecut prin iadul ATI COVID: ”S-a urcat cu genunchii pe toracele meu! M-au găsit de două ori cianotic!”

Gabriel Toma, pacientul care a trecut prin iadul ATI COVID: ”S-a urcat cu genunchii pe toracele meu! M-au găsit de două ori cianotic!”

de Laura Dinu    |    18 Mar 2021   •   12:00
Gabriel Toma, pacientul care a trecut prin iadul ATI COVID: ”S-a urcat cu genunchii pe toracele meu! M-au găsit de două ori cianotic!” Hepta

Gabriel Toma, un inginer din Iași, fost baschetbalist, este unul dintre pacienții care spun că au trecut prin "iadul“ ATI COVID.

Din fericire, bărbatul a scăpat cu viață și poate acum să povestească drama prin care a trecut tot timpul cât a fost internat pe secția de Terapie Intensivă. 

Inginerul, în vârstă de 54 de ani, a fost internat pe data de 13 noiembrie 2020. Însă a “evadat cu bilet de voie“ după 32 de zile. Dintr-o lună, cât a fost internat, trei săptămâni le-a petrecut la celebrul Spital Modular de la Lețcani. 

"De trei ori resuscitat, de două ori intubat. M-am detubat singur... Detubarea a fost şansa mea, personalul medical renunţând la acest procedeu, punându-mi o mască CPAP”, povesteşte el.

Având în vedere că a primit diagnosticul de ”agitat psihomotor”, iar prognosticul a fost de 2,5%, familia a început pregătirea de înmormântare. 

“Aşa le-au spus aparţinătorilor mei, care căutau preot petru deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale părinţilor, la sfatul lor, ca să se pregătească”. 

Bărbatul povestește că lipsa de comunicare din secția ATI l-a adus în pragul nebuniei, scrie ziaruldeiasi.ro.

"Lipsa de comunicare a personalului medical, în special în secţia de ATI, este incredibilă. M-am simţit în toate cele trei săptămâni - în care am fost resuscitat de trei ori, intubat de două ori - exact ca într-un lagăr de exterminare. De altfel, am încercat de două ori să evadez".

Într-una din dăți a dărâmat chiar un monitor cu care a aruncat în ușa care stătea mereu închisă. 

 “Imobilizarea pacienţilor «agitaţi psihomotor» ar trebui făcută cu acele manşoane late, căptuşite pe interior cu pâslă, manşoane care împiedică blocarea fluxului sanguin către palme. Eu aveam nişte mâini ca nişte pâini… Nu mi le recunoşteam. Am tras de ele până mi-au intrat în carne. Am urme care probabil le voi purta toată viaţa, drept amintire de «bună purtare» a personalului medical. Iarăşi lipsă de comunicare: nimeni nu îmi spunea de ce trebuie să treci prin toate astea. Sedat fiind, nu conştientizam multe.”

Gabriel Toma susține că în salon erau 12 persoane, iar ușa se deschidea doar când venea mâncarea sau când veneau asistentele pentru tratament. Iar unii dintre ei mureau singuri.

"M-au găsit de două ori cianotic, detubat, ţinînd în mână tubul. Mai şi glumeau, că arătam ca Statuia Libertăţii, cu mâna întinsă în sus, cu tubul în ea. Nu supravegheau nimic! Am avut un noroc fantastic că nu am murit. Cât de greu ar fi fost ca mereu să fie o cameră video care să supravegheze ce se întâmplă?".

Singurele persoane care vorbeau cu el erau un medic rezident și o asistentă medicală. 

”Ceilalţi, cărora ar merita să le spun restul, mă tratau ca pe un animal cu care degeaba vorbeşti că oricum nu te înţelege. Mă trăgeau, mă împungeau cu acul, îmi băgau pastile cât încape în mine, fără un cuvânt. Dacă întrebam ceva, vorbeau cu vocea aia cu ton ridicat cu care vorbeşti cu cel mai puţin la minte. Mă minţeau, pasau responsabilitatea dintr-o parte în alta”.

Povesteşte în contiuare cum, într-un moment de delir, când vroiau să îl strângă mai strâns de pat, s-a zbătut până a reuşit să rupă o legătură. În mişcare, a lovit un monitor. „Atunci, un domn, pe care nu îl voi uita toată viaţa, asistent sau mai degrabă infirmier, s-a urcat cu genunchii pe toracele meu. Noroc că sunt un munte de om. Am 1,96 m, fost sportiv, nu sunt vreun ghiocel. I-am simţit greutatea şi locul în care s-a proptit cu genunchii în piept vreo lună. Repeta cu obstinaţie, ca un bătăuş de stradă: «Tu ştii cine sunt eu? Eu sunt...» Îi voi reţine numele cât oi fi. Cine ştie cum ne intersectează viaţa drumurile... Din nou însă revin în minte două combinezoane, femei ambele. Empatice, implicate, care vorbeau cu mine. Îmi explicau ce mi se întâmplă, cum mai evoluează boala. Le-aş ţine în braţe toată viaţa mea!”, spune fostul pacient. 

Inginerul povestește că, la ATI, dormeai cu moartea alături. Îşi dădeau seama că s-a mai dus unul dintre ei când apăreau panourile mobile în jurul unui pat, şi sacii negri aduşi sub braţ, de un infirmier. "Care mai fredona uneori, fluierând uşor, un cântecel". Un dreptunghi simplu şi negru, cu lăţimea cam de 30 cm, devenea modalitatea de transport pentru cadavre, dus fiind de patru cosmonauţi albi. "Se strângea lenjeria de pat, se dezinfecta patul. Altul la rând! Alte combinezoane albe... Unele siluete le uram. Vorbeau doar între ele; eram doar un corp în care pâlpâie slab viaţa. Ce conversaţii mi-a fost dat să aud îţi poate sta mintea-n loc. Prefer să nu le redau... Nu. Le voi purta în RAM-ul meu, în memoria mea, probabil toată viaţa", mai povesteşte Gabriel.

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj la numărul 0744.882.200 pe Whatsapp sau Signal

×
Parteneri
x close