Șofranul este un produs cu valoare uriașă, care poate ajunge și până la 35.000 de euro pe kilogram. Condimentul, cunoscut și ca „aurul roșu”, este cultivat și în România, de o familie din județul Bihor care a început cu 1.000 de bulbi. Procesul este unul de durată: „Pentru fiecare gram e nevoie de 40 de ore de muncă”, a explicat Mircea Bronț, administratorul „Grădina cu Șofran”, scrie Agerpres.
O familie din județul Bihor cultivă șofran de aproximativ cinci ani, după ce a început cu 1.000 de bulbi cumpărați din Anglia. Între timp, afacerea s-a dezvoltat, iar familia își produce acum proprii bulbi, adaptați condițiilor locale. Cultura, gândită ca o investiție pe termen lung, necesită multă muncă manuală, dar poate asigura stabilitate financiară prin valorificarea unui produs de nișă.
„În primul an am cumpărat 1.000 de bulbi, în 2021, în al doilea an încă 8.000, iar în al treilea an încă 15.000. Acum producem noi bulbi aclimatizați, care cresc la noi fără nicio problemă și pe care putem să-i vindem”, a spus Mircea Bronț, administratorul „Grădina cu Șofran”.
Cunoscut drept „aurul roșu”, șofranul este un produs cu valoare ridicată, comercializat în cantități mici. Potrivit producătorului, acesta se numără printre produsele alimentare cel mai des contrafăcute, având în vedere că un gram de șofran poate valora cât un gram de aur.
„Cultivarea și recoltarea presupun multă muncă manuală. Pentru fiecare gram e nevoie de 40 de ore de muncă”, a explicat Bronț.
Planta nu are cerințe speciale în privința solului, însă terenul trebuie să permită scurgerea apei, fără să băltească.
„E o plantă de viitor cu seceta asta și cu lipsa de precipitații”, a mai spus el.
Activitatea este desfășurată exclusiv de membrii familiei, care se ocupă atât de cultivare, cât și de comercializare. Pe terenul de 25 de ari pe care îl deține, producătorul estimează că poate obține aproximativ un kilogram de șofran.
„Nu facem mult, facem puțin și bine și ne asigură o stabilitate financiară”, a afirmat Mircea Bronț.
Pe lângă șofranul destinat consumului, familia comercializează și bulbi pentru cultivare.
Ce este șofranul
Șofranul are o istorie de peste 3.000 de ani și a fost folosit de civilizațiile din zona Mediteranei și a Orientului Mijlociu. Deși este asociat frecvent cu Iranul și Persia, cercetările genetice indică Grecia drept locul în care a apărut planta.
Un studiu publicat în 2019 în revista Molecular Phylogenetics and Evolution a arătat că șofranul provine dintr-o specie sălbatică numită „Crocus cartwrightianus”, găsită în Grecia, în apropiere de Atena. Ulterior, cultivarea șofranului s-a răspândit în alte părți ale lumii, inclusiv în Persia, India, Spania și alte țări europene.
Șofranul nu se cultivă din semințe, ci prin organe subterane numite bulbotuberculi. Planta cultivată este sterilă și nu produce semințe, iar înmulțirea se face prin apariția unor noi bulbotuberculi, care se dezvoltă în jurul celui inițial. Potrivit specialiștilor, șofranul se plantează la sfârșitul verii, în funcție de condițiile locale, iar florile apar în octombrie.
După înflorire, planta vegetează pe timpul iernii, iar spre sfârșitul primăverii, partea de la suprafață se usucă. Vara, bulbotuberculii rămân în repaus. În timp, aceștia se înmulțesc, iar unii dintre cei noi pot avea nevoie de doi sau trei ani pentru a ajunge să producă flori.
Cum se recoltează șofranul și la ce se folosește
Florile sunt culese și prelucrate cu grijă: sunt păstrate numai cele trei stigmate roșii.
Acestea se desprind manual, uneori cu ajutorul unei pensete, apoi sunt uscate, etapă importantă pentru păstrarea aromei și obținerea produsului finit. Condimentul trebuie apoi depozitat în recipiente închise ermetic, ferite de lumină și umezeală.
Șofranul este folosit, în principal, pentru aroma sa și pentru culoarea galben-aurie pe care o oferă preparatelor. Printre cele mai cunoscute preparate care conțin șofran se află paella spaniola și risotto-ul italian, dar condimentul se folosește și în alte preparate cu orez, pește, carne, dar și în sosuri și deserturi. Șofranul este foarte concentrat și, de obicei, se folosesc doar câteva fire.
Înainte de folosire, firele uscate pot fi lăsate în apă caldă, pentru ca aroma și culoarea să fie distribuite mai uniform.
