Dragomirești, Vaslui, România. O bucată de țară bătută de vânt, sărăcie și soartă, fară asfalt, canalizare și apă curentă, în care ghinioanele par să se țină lanț. Progresul și civilizația s-au împiedicat pe ulițele pline de glod, de fiecare dată când au încercat să intre în mica localitate cu 11 sate și 5 mii de locuitori. Oameni simpli, fară pretenții ori speranțe, obișnuiți să trăiască modest din pensii, ajutor social ori alocații ale copiilor.
Viața se scurge lent, banal și pe distanțe scurte, pentru cei mai mulți dintre localnici. Muncesc doar câțiva, care și-au luat câmpii, și au plecat prin alte țări. Altfel, în fundătură încremenită în timp e plictiseală mare și relaxare totală. Singurul care se mai zbate cumva să scoată comuna din amorțeală și sărăcie, e primarul. Să scoată Dragomireștiul din glod este visul cel mai mare al lui Danuț Iacob. Dar toate încercările lui de a rezolva această problemă s-au lovit ca de un zid. După principiul "la omul sărac nici boii nu-i trag". Toate proiectele pentru atragerea de fonduri, fie ele europene sau guvernamentale, au fost respinse cu brio și cu explicația halucinanată că Dragomireștiul e atât de sărac încât nu îndeplinește criteriile să fie ajutat. Mai precis, conform caietului de sarcini, că să accesezi fonduri pentru asfaltare de drumuri, ar trebui să ai, totuși, câteva drumuri asfaltate în localitate.
Așa că, în disperare de cauză, ca să bifeze măcar un criteriu, primarul s-a socotit prin buzunarul mai mult gol al bugetului local și a făcut rost de un miliard 200 de lei vechi. Cât să pună un crampei de asfalt pe un pod. Dar tot n-a fost suficient. Dragomireștiul a rămas și cu banii dați, și cu drumurile neasfaltate. Primarul fluieră a pagubă uitându-se la rafturile pline cu proiecte neaprobate, la peticul de asfalt peste care abia apuci să sughiți și ai și trecut cu mașina și la bugetul primăriei gol. ,,Am ajuns să sting lumina, nu vă ascund, la ora 0 noaptea până dimineața la ora 4 ca să adun un pic de bănuți de acolo”, spune primarul.
Într-o situație care părea fară ieșire, la sfârșitul lui 2017, a apărut de nicăieri o rază de speranță, un ONG din Iași venea cu o propunere tentantă: nu ar vrea cumva Dragomireștiul să fie parte a unui proiect european cu fonduri nerambursabile care să pună accentul pe oameni, nu pe infrastructură? Primarul a simțit că acesta e momentul să schimbe și comuna, și oamenii care locuiesc în ea, și mentalitatea. Nu trebuie să mai stam cu mâna întinsă. Dacă România nu s-a interesat niciodată de cei mai sărmani dintre cetățeni, iată că Europa pare mai grijulie. Și e și dispusă să dea bani pentru a nu lăsă de căruță sute de mii de oameni în situațîi vulnerabile. Timp de trei ani, 5 milioane și jumătate de euro vor veni spre oamenii din comună, că să-i califice în diverse meserii, să le repare casele și să le ofere copiilor pachete cu haine și rechizite.
Doar că Uniunea Europeană nu dă doar peștele, ci vrea să-i învețe pe oameni și să pescuiască. Astfel că o bună parte din bani se vor duce pe finanțarea a 24 de afaceri și instruirea unor antreprenori. După ce li s-a explicat oamenilor ce înseamnă cuvântul acesta complicat, și că vor primi vreo 24 de mii de euro, de căciulă, că să își puna pe picioare afacerea, chestiunea e privită, totuși, cu rezerve. Inițial, la preselecția pentru concursul „vrei să fii antreprenor" n-a răspuns nimeni. Cinci luni a umblat cei de la primărie prin sat, luându-i pe oameni cu binișorul. "Rampa de lansare pe viitor" îi lasă, pe unii, pur și simplu indiferenți. Altora, le trezea suspiciunea, sună prea bine să fie adevărat. Alții, fugeau la propriu, de frică, nu cumva să piardă ajutorul social daca intră în proiect. Pentru că, ce să vezi, nu poți să fii și patron și asistat social în același timp.
Când a văzut că nu răzbește, primarul a trecut la artileria grea, amenințându-i că-i lasă fără ajutoare sociale dacă nu se înscriu în proiect. Încet-încet, grupul țintă a început să fie ceva mai cooperant. O dată hopul depășit, ce ar putea să iasă greșit când know-how-ul european se întâlnește cu tradiția românească? Primul care s-a lăsat sedus de viitorul ca antreprenor și de miile de euro pe care ar urma să-i primească în acest scop este Simion Vasile. Bărbat în putere, meșter de ocazie, momentan trăiește din ajutor social și din alocațiile celor 4 copii. La mijlocul anului 2018, Vasile este unul dinte cei 12 săteni cu patalama că a terminat un curs de antreprenoriat. Cu ajutorul celor de la fundația din Iași, partenerii din proiect, oamenii au pus pe hârtie un plan de afaceri cu ce au crezut ei că pot face mai bine.
Mihaela Pleșuvu, casnică de profesie, trăiește din ajutorul social dar visează la o cariera în patiserie. Deja gândește că un antreprenor și simte că cel mai bun văd pentru afacerea ei, cu plăcinte și covrigi calzi, ar fi undeva în centru, lângă școală. Pentru viitorul mai bun al copiilor și al business-ului din Dragomirești au fost cuprinse în proiect și două frizerii. Doamna Măricica și-a făcut mâna de stilist doar pe capul celor 8 copii ai sai pe care îi tunde și frezează cam o dată pe lună. Așa că experiență are, dar n-ar strica și puțină școală în domeniu.
Când a auzit prima dată că la Dragomirești cineva dă bani oamenilor să se facă afaceriști, Lenuța a crezut că e o glumă proastă. Sau o șmecherie. S-a înscris mai mult în glumă și simte deja că viața ei a început să se schimbe. Vecinii o strigă de-acum doamna Lenuța. Și odată cu ei, să se ridice și comuna. Să moară de ciuda toți cei care n-au crezut că iată, la Dragomirești, se poate. Și, mai ales, ea poate.Când stă așa, cu ochii deschiși, primarul visează deja la comuna lui cu 25 de mici afaceriști și peste 50 de angajați. Și vede cum apare, firav, luminița de la capătul tunelului. Primarul știe că acum își joacă șansa, viitorul oamenilor din comună și mandatul de primar la viitoarele alegeri. Așa că eșecul nu e o opțiune.
Au trecut deja câteva luni de când, prin Dragomirești, a început să bată vântul schimbării. Dar schimbarea încă nu se vede. Tot așa, pe loc, bat pasul și viitorii oameni de afaceri pe bani europeni. Îi întâlnim, ușor fâstâciți și nesiguri, în fața unei bănci din centrul comunei unde au venit să-și deschidă primul cont bancar din viața lor. Și deja își imaginează, îi scoate pe toți odată sau pe rând, cu ce îi cără? Că totuși, 25 de mii de euro e o sumă.
Dar zâmbetul le piere brusc și entuziasmul coboară la cote de avarie când află, că de fapt, nu vor vedea nici măcar un euro la față. Sumele necesare deschiderii afacerilor se va duce direct în contul proaspăt deschis, după ce lista de cumpărături va fi aprobată de către fundația parteneră din proiect și contrasemnată de un reprezentant din Primărie. O luptă grea, cu morile de vânt, pentru oamenii simpli din Vasluiul profund, care nu au știut până acum ce înseamnă conturi, bănci, avize și proiecte. A simțit asta pe propria piele și Miahela Plesuvu, când a mers să obțină aprobările pentru deschiderea patiseriei. ,,Cel mai greu e cu actele astea. Pentru că stau mult, tre să aștepți, când deschiși, mai sunt și niște funcționari din ăștia care te iau peste picior că te văd și mai închis la culoare și deja e groasă situația. Asta e cel mai greu. Când dai cu nasul de uși închise”, spune Mihaeal Pleșuvu. Numai ca să așeze un conteiner în centrul comunei, lângă școală, acolo unde vrea să deschidă patiseria, îi trebuie tot felul de autorizații. De luni de zile e plimbată pe drumuri, pasată de la o instituție la alta, ținută cu orele pe la cozi la ghișee și simte că a ajuns la capătul puterilor. Mihaela se gândește cu ciudă: ce fel de țară e asta care, în loc să iți întindă o mana de ajutor, că să te ridici din sărăcie, iți închide ușa în nas și te lasă să prăbușești pe scări?
Și pe Vasile, încep să-l lase nervii. S-a săturat că în ultimele luni să fie privit doar că grup-țintă, beneficiar, o cifră seacă în statisticile proiectului care bifează anumiți indicatori. Vasile e om în carne și oase, cu probleme mari și nevoi urgente. Destul de mari, și ele: adidași rupți în talpă. Întors acasă de la bancă, bărbatul simte că i-a pierit orice chef să mai fie antreprenor vreodată. Trebuie să facă ceva, să îi vină inima la loc: un pahar de vin sau vișinată. Dar deocamdată, realitatea e tot gri și plină de lipsuri și foame. Până și copiii și-au pus, deci, speranțe mari în viitorul de antreprenor al tatălui. Și-au făcut deja și lista de dorințe pentru când bugetul familiei le va permite să cumpere orice și nu vor mai trebui să stea, la nesfârșit, la mâna lui Moș Crăciun. De luni de zile, subiectul la ordinea zilei în casa familiei Simion este cum li se vă schimba viața după. După ce tata va fi antreprenor, după ce va avea lucrările lui, după ce vă câștiga bani.
În curtea Lenuței Busuioc, alt posibil viitor antreprenor de succes, entuziasmul de acum câteva luni s-a prăbușit de tot. Are curtea plină de copii și multe cheltuieli la care abia mai poate face față. Acum e bucuroasă că tocmai i s-a întors mama de la muncă din Grecia. Femeia e atât de obosită, că nici nu mai are putere să se bucure că-și vede fata și nepoții. Dar Lenuța o înțelege. Știe și ea prea bine cum e munca prin străini.,,Am încercat să scap de sărăcie, am plecat în străinătate, n-am stat mult. Când am venit nu prea am făcut multe că au fost și multe care au trebuit, necesitați. Povestește Lenuța.
De asta și-a pus toate speranțele în proiectul asta european care ar fi trebuit să îi scoată din sărăcie familia iar ea n-ar mai fi nevoită vreodată să plece de lângă copii că să muncească cine știe, pe unde, prin străinătate. Dar, la jumătate de an de când a terminat cursul de antreprenor, nu doar că nu s-a întâmplat nimic, dar va trebui să aducă și bani de-acasă daca vrea să meargă afacerea bine. Și, între timp, a venit și toamna în Dragomirești. Același Dragomirești pe care îl știți,sarac dar vesel. Nădejdea e doar la Dumnezeu.
Dar azi Vasile simte că a venit clipa care vă da măsură credinței sale. Vasile merge la oraș. Să-și cumpere scule performante pentru afacerea lui în construcțîi. Copleșit de asemenea responsabilitate, ne roagă cu cerul și pământul să-l însoțim la magazin. Îi e teamă să nu fie păcălit. Dar, nu e singura problemă. Ca să aflăm lista cu cele necesare în construcții, ar trebui să intrăm pe Internet sau să sunăm un coordonator al proiectului european. Doar că, nu ne ajută tehnica. La Vasile în curte nu e semnal la telefon. Rezolvăm în cele din urmă și ne îndreptăm spre cel mai apropiat magazin cu materiale de construcțîi și echipamente, aflat la vreo 50 de kilometri de sat. Odată intrat în magazin, Vasile e copleșit de ofertă, de cantitățile uriașe din care trebuie să aleagă și de obiectele sofisticate despre care nu știe mare lucru. Pentru prima oară în viața lui, Vasile nu se mai uită la preț atunci când alege ceva din raft. Doar pentru accesorii are un buget de peste 100 de milioane de lei vechi. E ca un copil scăpat în magazinul cu jucării.După câteva ore bune în care a pus pe jar tot personalul magazinului, Vasile e gata să devină constructor în toată legea. Acum, are cu ce. După ce a bifat tot ce era pe listă, Vasile e epuizat. Și gânduri negre încep să-i dea târcoale. Până acum avea grijă că nu are sculele necesare pentru a fi un constructor de succes. Acum grija lui e că le are.
Tot în aceeași zi, la același magazin de echipamente, vin la cumpărărturi și doamnele care vor să-și deschidă câte o frizerie în Dragomirești. Prinse sub avalanșa de explicații tehnice, cele două viitoare stiliste se simt că aterizate într-o țară străină, a cărei limbă nu o înțeleg. Dar, dacă au intrat în horă, trebuie să joace. Analizează ciudatele ustensile de tuns și coafat care nu arată așa cum știau ele că ar trebui să arate. Totul e mai sofisticat, mai performant decât orice au mai văzut vreodată și, nu în ultimul rând, mai scump. Reușesc în cele din urmă să bifeze tot ce aveau de cumpărat și se grăbesc să se întoarcă la Dragomirești cu echipamentele care costă cât casele și gospodăriile lor la un loc. În bătătura Lenuței Busuioc, copiii nici nu îndrăznesc să se atingă de cutiile noi și strălucitoare. Au impresia că a venit Moș Crăciun ceva mai devreme anul ăsta. Și așa, cu sfială, omul de afaceri Lenuța face cunoștință cu tehnologia. De teamă să nu strice ceva, decide că mai bine lasă toate echipamentele în ambalaj, până când cineva mai priceput îi vă arăta cum funcționează fiecare dintre ele.
Și în curtea vecină, acasă la Vasile Simion, e tot un fel de atmosferă de sărbătoare. Toți membri familiei cară cu entuziasm sculele cumpărate de tată și le pun la adăpost. Iar Vasile e nerăbdător să le încerce pe toate. Nici construcțiile astea nu mai sunt ce-au fost, pare să spună privirea nedumerită a lui Vasile.
A cumpărat un instrument cu laser pentru a măsura nivelul și a configura pereții unei case, iar acum se uită la el ca la un OZN. De când se știe, el a făcut operațiunea asta cu o metodă mult mai simplă și mai ieftină: furtunul cu apă. Și parcă tot așa îi vine cel mai la îndemână să lucreze.
Dar, în fine, dacă să fii antreprenor presupune să renunți la tehnicile tradiționale și să lucrezi cu utilaje din astea sofisticate, Vasile se conformează. O să se pună el la punct și cu teoria și cu practica, o să meargă la cursuri de calificare, o să descifreze misterele uneltelor sofisticate, și nimic n-o să-l împiedice să devina ceea ceea ce n-a reușit neam de neamul lui - om de afaceri cu bussines prosper și respectat de întreaga comunitate. Un model pentru copiii lui și sprijin pentru familia care are, pentru prima dată în viață, perspectiva ieșirii din sărăcie.
A mai trecut un anotimp. E iarna lui 2018. A trecut fix un an de când se făceau înscrierile pentru proiectul numit pretențios "Desegregarea Romilor prin Aplicarea, Gestionarea și Operaţionalizarea Măsurilor de Includere şi de Reducere a Excluziunii Sociale aplicând Tactici Integrate." La Dragomirești, e frig, sărăcie și nici picior de antreprenor pe ulițele înghețate ale comunei. Pe Vasile îl găsim acasă. Aceeași casă, aceleași nevoi și parcă un pic mai multă îngrijorare pe chipul vizibil îmbătrânit al bărbatului. Pe scurt, deși ar trebui să se simtă mai mult antreprenor și mai puțin sărac, Vasile și familia lui o duc tot greu. Tot ce a sperat, s-a năruit. Și de tot ce i-a fost frică, s-a împlinit. Cei de la fundație, care ar fi trebui să îi ajute, parcă și-au luat mâna de pe antreprenorii din sat înainte chiar că ei să devină antreprenori.
Dacă s-ar fi respectat termenele din proiectul pe bani europeni, la momentul la care vorbim, cei 12 antreprenori din Vaslui ar fi trebuit să aibă activitate deja, adică să fi tăiat macar o factură. Ceva activitate, Vasile, a avut. Dar tot că pe vremuri, la negru. Fară să aibă vreun document la mana, nu se cheamă că e antreprenor și nici afacerea lui nu se poate numi afacere. În Dragomirești, puțini sunt oamenii care au acte de proprietate pe case. Și mai puțini spre deloc sunt cei care construiesc cu autorizație. Prin urmare, nimeni nu vrea să se lege la cap cu firma lui Vasile, cu documente, facturi și acte justificatoare. Preferă să lucreze mai ieftin cu meșteri la negru. Așa că pe sculele lui noi și scumpe, pe care n-a apucat să învețe cum se folosesc, s-a așezat praful. Poate la primăvară, își spune cu năduf Vasile și cu ultima fărâmă de speranță de care mai e el capabil. Poate când o da dezghetetul să se mai dezmorțească și businessul în Dragomirești. Până atunci, privește viitorul împotmolit parcă pe undeva pe ulițele cu glod ale comunei.
La frizeria doamnei Măricica, afacerea e tot înțepenită în așteptare, dar moralul stă ceva mai bine. A apărut o problemă de spațiu. Camera la care femeia se gândise că ar putea fi viitorul salon, nu respectă normele, astfel că doamna Maricica va trebui să bugeteze cu mii de euro cumpărarea unui conteiner pe care să-l monteze undeva în curte. În concluzie, după un an de zile, și această afacere e încă la stadiul "o să se facă." Dar nu se știe exact când.Sau poate că Europa nici n-a știut în ce se bagă atunci când a decis să ne dea banii. Socotelile logice și predictibile nu se potrivesc, se pare, cu România profundă. Când ignori timp de 30 de ani anumite categorii sociale, pe care le lași să se afunde în sărăcie și ignoranță, astfel de proiecte par un plasture peste o boală cronică. Cum să mai tratezi sărăcia și să faci antreprenori de succes într-un loc în care, de trei decenii, depopularea și analfabetismul funcțional s-au consolidat, oamenii s-au obișnuit să trăiască din muncă la negru ori, și mai simplu, din ajutorul social ori alocațiile copiilor, nu au fost ajutați să-și facă acte de proprietate pe case sau terenuri, și în general au fost uitați constant, cu excepția anilor electorali când li s-a promis că o să li se dea.
Se așteaptă, de fapt, în zadar, să pornească motoarele o comunitate care de generații așteaptă că tot alții să facă ceva pentru ea. Se așteaptă ca afacerile celor 12 antreprenori să devină operaționale într-un loc în care nimic n-a funcționat până acum după acest model. Ca și cum oricare dintre ei ar fi putut să fie până acum om de afaceri, dar nu le-a spus nimeni asta. Cu alte cuvinte, o să-i spunem Europei, așa cum am mai făcut-o de atâtea ori că am bifat încă un succes. Pe hârtie. Operația a reușit, pacientul e mort. Vina e, evident, la oamenii care s-au înscris în proiect și, ghinion, nu aveau aptitudini antreprenoriale așa cum s-a așteptat țoață lumea.
Ne-am întors luna trecută la Dragomirești. Proiectul se apropie de final, iar antreprenorii noştri ar fi trebuit să fie departe. În 2 luni, micile afaceri din Dragomirești ar trebui să fie pe picioarele lor. Adică, din ianuarie 2020, patronii nu vor mai primi salariul de subzistență de la Uniunea Europeană, ci vor mânca fix ce vor produce. Coordonatorii proiectului nu mai sunt așa de deschiși când vine vorba să se laude cu rezultatele proiectului. Fundația de la Iași evită să ne mai însoțească în sat, iar managerul de caz e supărat și nu mai vrea interviu la televizor. În spatele camerei, însă, admite că proiectul e de fapt un succes doar în scripte.Rămâne să încaseze castanele tot primarul. Cel care și-a pus în joc obrazul, reputația și mandatul atunci când a intrat în acest proiect. Dar măcar, cu acestă ocazie, a reușit să vadă proporțile exacte ale sărăciei și dezastrului din comuna sa. Și să înțeleagă, pentru totdeauna probabil, că nu are cu ce și nici cu cine să schimbe ceva. Și cu toate astea, încă e obligat de împrejurări să rămână optimist. Toate cele 12 afaceri vor funcționa cât de cât.
L-am regăsit pe Vasile după zece luni, o vacă și doi viței în minus, necăjit și debusolat. E și sarac și mai stresat că înainte să intre în proiect. Lecția antreprenoriatului a fost dură pentru el și din această povestea a ieșit cu o imagine de businessman iremediabil şifonată. Acum se cheamă doar pe hârtie că e antreprenor. Dar asta nu-i vă ține de foame, nici lui, nici familei sale. Ca patron, n-a simțit în buzunar mare diferență. Din ajutoare sociale primea în jur de 900 de lei, salariul de la Uniunea Europeană este de doar 1200 de lei. Mai mult, toată afacerea l-a pus pe drumuri în aceşti ani și nu l-a lăsat să-și mai facă treburile prin gospodărie, așa că totul e de izbeliște.Și măcar dacă tot acest du-te vino ar fi fost cu folos.
Nici în ziua de azi firma de construcții n-a tăiat vreo factură, iar Vasile nici măcar nu știe să folosească casa de marcat. Ocazii ar fi fost, spune Vasile cu năduf. Când primăria a decis să renoveze școala din sat, de exemplu. Dar în loc să folosească meșterii locali, a adus o firmă de la Iași. Așa că sculele au rămas nefolosite. Sau mă rog, le-a găsit el între timp o utilitate practică, alta decât cea trecuta în instuctiunile de utilizare. Și, pentru că grămadă să fie și mai mare, a mai cumpărat o schelă. L-au rugat cei de la fundație să mai ia orice, numai să cheltuie banii europeni.
La frizerie, în spatele brandului și al afacerii de aproape mare succes stă chinul de mai bine de un an al doamnei Maricica om de afaceri de aproape mare succes. Dar a reușit. Sau, mai bine zis, aproape a reușit, căci îi lipsește ceva esențial: clienții. Din motive, să le numim așa, logistice. Așa că, până la primii clienți oficiali, doamna Maricica își face mâna pe diverși voluntari de ocazie. Asta înseamnă să gândești pozitiv în afaceri. Asta a și ajutat-o să ajungă până aici. Și puțin sprijin financiar de la copiii care muncesc în străinătate. Sigur afacerea o să meargă bine la un moment dat. Mai ales că nu mai are nici concurență. Vecina ei, Lenuta Busuioc, s-a dat bătută.
Doar Mihaela Presuvu pare să-și fi împlinit visul de afacerist. După lupte incredibile, drumuri de la o instituție la alta pentru avize și aprobări, refuzuri, așteptări, insistente, are containerul pentru patiserie amplasat fix lângă școală, cu absolut toate dotările lumii civilizate: curent și apă potabilă. A reușit să facă și un curs pentru aluaturi și copturi. Cuptoarele au fost deja montate și abia așteaptă să le facă să duduie. Chiar dacă nu a vândut încă niciun covrig, Mihaela simte că a reușit.
Povestea proiectului din Vaslui e, într-un fel, povestea României, o ţară ca o şandrama. Investim pe alocuri, și de cele mai multe ori greșit, doar ca să bifăm ori că să mai luam niște bani de la Uniune. Dar banii nu vor ajunge niciodată la cine are cu adevărat nevoie de ei. Iar ei, așa zișii beneficiari, vor rămâne pentru totdeauna captivi ai satelor mici, fară asfalt, canalizare ori apa potabilă, purtând în cârcă și eșecul unor proiecte care nu fuseseră, de fapt, croite pe măsură lor.
Eroii acestui reportaj și mulți alții că ei, rămân, într-un final, condamnați la statutul de "vulnerabili" și victime, cei de pe urma cărora poți câștiga bani ușor, indiferent dacă ei se ridică din sărăcie sau rămân doborați la pământ.
