Cercetătorii care au analizat imagini aeriene militare declasificate și fotografii satelitare din perioada Războiului Rece au descoperit urmele unui vast complex de grădini persane, posibil unul dintre cele mai mari găsite vreodată în Iran, îngropat timp de decenii sub orașul modern de la sudul Tabrizului istoric.
Concluziile cercetării au fost publicate online pe 30 ianuarie 2026 de Cambridge University Press, scrie Arkeonews.com.
O grădină pierdută în orașul modern
Situl se află la aproximativ șase kilometri sud-est de Tabrizul istoric, într-o zonă care a început să fie urbanizată rapid la începutul anilor 1990. Astăzi, cartiere de blocuri, autostrăzi și infrastructură modernă domină peisajul. Însă imaginile mai vechi spun o cu totul altă poveste.
Analizând cu atenție fotografii de recunoaștere ale Royal Air Force, realizate în august 1941, în timpul invaziei anglo-sovietice a Iranului, și comparându-le cu imagini satelitare americane KH-7 Gambit din 1967, cercetătorii au reconstruit conturul abia vizibil, dar coerent, al unui peisaj uriaș, împrejmuit. Cartografiat cu ajutorul tehnologiei GIS, modelul a scos la iveală un complex extrem de structurat, diferit de terenurile agricole obișnuite.
FOTO: arkeonews.net
Cercetătorii susțin că dimensiunea, organizarea și elementele de apă sugerează că acolo a fost o grădină persană, posibil datată între secolul al XVI-lea și începutul secolului al XX-lea.
La întinderea sa maximă, complexul pare să fi acoperit aproape o jumătate de kilometru pătrat. Un mal de pământ dreptunghiular, masiv, înconjura situl, iar ceea ce pare a fi o fațadă estică formală este marcată de o intrare centrală și de elemente circulare în colțuri, care amintesc de turnulețe defensive întâlnite în arhitectura grădinilor de elită.
În interiorul incintei, jumătatea estică prezintă un plan remarcabil de regulat: parcele dreptunghiulare aranjate în grilă, separate de diguri joase sau ziduri. Fiecare parcelă măsoară aproximativ 50 -55 de metri pe 65 - 75 de metri, ceea ce sugerează o planificare atentă, nu o cultivare improvizată. Terase lungi și înguste de circa 10 metri lățime apar de-a lungul unor porțiuni ale marginii interioare, întărind impresia unui peisaj proiectat formal.
Secțiunea vestică, în schimb, urmează terenul în pantă și prezintă o organizare mai liberă. Aici, mai multe canale mici se varsă într-un curs de apă șerpuit, iar diviziunile structurale sunt mai puțin vizibile.
Apă, putere și prestigiu
Gestionarea apei este esențială în designul grădinilor persane, iar situl identificat recent nu face excepție. Un canal central sinuos pare să împartă complexul, în timp ce pârâuri mai mici modelează zona vestică.
Cercetătorii sugerează că o clădire monumentală ar fi putut exista pe terenul mai înalt din vest, dominând de sus parcelele formale ale grădinii.
Situl se află la doar 800 de metri de El-Goli (Shah Goli), o grădină istorică cunoscută, de la începutul secolului al XVIII-lea. Împreună, cele două complexe ar fi putut face parte dintr-un peisaj de elită mai amplu, la marginea Tabrizului.
Tabriz, „Orașul Grădină”
Surse istorice descriu Tabrizul drept un oraș al grădinilor încă din secolul al XIV-lea, ceea ce i-a adus supranumele de „Orașul Grădină”. Mai multe grădini istorice precum Bagh-e Shomal și grădina Sahebabad sunt cunoscute din texte și hărți. Totuși, nicio mențiune anterioară nu indică existența unei grădini de asemenea dimensiuni în locul identificat acum.
Comparațiile din studiu leagă planul de grădini persane faimoase din alte zone ale Iranului, inclusiv grădina Fin din Kashan și vastul complex Hezar-Jarib din Isfahan. Deși acele situri sunt mai bine conservate sau documentate istoric, complexul de lângă Tabriz identificat acum ar putea rivaliza cu ele ca ambiție.
Până la începutul anilor 1990, imaginile satelitare arată că expansiunea urbană a șters în mare parte urmele vizibile la suprafață ale grădinii. Un drum a tăiat situl, iar în jurul anului 2010 a fost lărgit și transformat într-o autostradă. Tot mai multe construcții s-au ridicat în zonă din 2014.
Un aspect crucial, subliniază cercetătorii, este că depozite arheologice subterane ar putea fi încă intacte în unele zone, în funcție de modul în care au fost realizate construcțiile moderne.