"Gratuitul care nu e gratuit". De ce angajatorii români trebuie să plătească dublu la CNAS pentru angajaţii străini

La fiecare colţ avem câte o farmacie. La prima vedere, România pare ţara în care poţi găsi remedii medicale pentru orice şi oricând. Şi totuşi, pentru zeci de mii de oameni, rafturile pline cu medicamente rămân innacesibile. Iar printre categoriile cele mai vulnerabile, pe lângă românii săraci din zonele rurale ale ţării, se numără muncitorii străini şi refugiaţii ucraineni. Astfel, pentru aceştia, drumul până la o pastilă sau un tratament esențial e presărat cu piedici: lipsa traducerilor, confuzia legislativă și un sistem care, deși încasează bani mulţi, nu prea oferă mare lucru în schimb. 

„Deși avem farmacii la tot colțul, se înrăutățește accesul la medicamente”

O cercetare recentă, unică în România, scoate la iveală un paradox amar: într-o ţară cu zeci de mii de farmacii, numărul oamenilor care nu au acces la medicamente creşte de la o zi la alta.

„Cumva, am pornit de la o realitate, un paradox: că deși pare că avem farmacii la tot al doilea bloc, la fiecare colț de stradă, avem o farmacie, vedem că se înrăutățește accesul la medicamente și la serviciile medicale pe care le poți accesa în farmacii, pentru anumite grupuri, pentru anumite categorii”, a explicat, pentru Antena3.ro, cercetătorul Anatolie Coşciug, director al Centrului pentru Studiul Comparat al Migraţiei.

În studiul prezentat în Parlament săptămânile trecute, cercetătorii au analizat nu doar accesul la medicamente, ci și felul în care farmaciile funcționează ca verigă a sistemului de sănătate, mai ales pentru grupurile vulnerabile. Concluzia: farmacia nu mai este un loc de consiliere și sprijin, ci un spațiu comercial, presat de targeturi și volume de vânzări.

„Vedem o degradare masivă a meseriei de farmacist. Farmaciștii trebuie să vândă ca într-un supermarket sau ca într-o firmă: au target, lucrează foarte multe ore, au salarii mici comparativ cu media națională, și nu mai zic față de media pentru meserii care necesită educație universitară”, explică cercetătorul.

Efectul acestei degradări? Cel mai puternic se resimte exact acolo unde nevoile sunt cele mai mari: în comunitățile sărace, izolate sau cu populație străină.

„Avem mii de localități care nu au acces deloc la o farmacie, sau oameni trebuie să călătorească o jumătate de oră - o oră până la cea mai apropiată farmacie. Avem o populație care nu e suficient de alfabetizată pe subiectul ăsta: nu înțelege foarte bine cum trebuie luate medicamentele, că există anumite restricții, recomandări care trebuie urmate”, adaugă Anatolie Coşciug.

În paralel, liberalizarea excesivă a pieței a transformat farmaciiile în teritorii de business, nu de sănătate.

“Sunt foarte multe companii multinaționale care încearcă să acapareze o cotă mare din piața locală. Asta creează probleme, pentru că ele nu merg, de obicei, în zonele defavorizate: merg în marile orașe, acolo unde există clienți mulți. Dacă acum cinci ani aveau 25% din piață, prin principalele lanțuri, acum sunt aproape la jumătate”, arată acelaşi studiu.

Iar farmaciile mici, de familie, cele care mai deserveau satele și micile comunități, se închid pe capete. Nu fac faţă.

Refugiații și muncitorii străini, pacienți fără medicamente

Printre grupurile cele mai afectate, cercetarea a identificat refugiații ucraineni și muncitorii străini, care se lovesc de obstacole birocratice greu de imaginat.

„Într-adevăr, angajaţilor străini şi refugiaţilor ucraineni le e foarte greu să aibă acces la medicamente, la farmacii și la serviciile din farmacii. Sunt mai multe probleme cu programele naționale, care, în mod normal, ar trebui să le faciliteze accesul la medicamente. Farmaciștii sunt nevoiți adesea să refuze: fie nu au medicamentele de care aceștia au nevoie, fie nu cunosc substanțele active, fie nu au voie să elibereze medicamente care, în alte țări, se vând liber”, explică Anatolie Coşciug.

Pe scurt, vorbim despre un sistem fără traducători și fără punți între legislații medicale. 

Coșciug dă un exemplu simplu: „Eu ştiu puţină rusă şi îmi aduc aminte cum, chiar la începutul războiului din Ucraina, prieteni de-ai mei care lucrează în farmacii mă sunau să-i ajut să traducă. Adică trebuie să existe niște mecanisme, pentru că tu, ca farmacist, nu poți traduce singur totul, nu poți înțelege fiecare substanță, reacție sau denumire”.

Dincolo de bariera lingvistică, rămâne și una de structură. România nu are, la acest moment, un sistem unitar de recunoaștere a tratamentelor prescrise în alte țări. Un refugiat ucrainean sau un muncitor din Sri Lanka trebuie să-și reia tot procesul medical de la zero, chiar dacă are rețete, diagnostice și documente medicale valide acasă.

„Trebuie să existe o organizare, un sprijin concret. Și să nu uităm de unde a plecat studiul ăsta: când cineva are o problemă, indiferent care, primul loc unde merge este farmacia. Deci farmacia funcționează ca o poartă de intrare în sistemul medical”, spune Coşciug.

Farmaciştii sunt singuri într-un sistem haotic

„Farmaciștii acum se simt foarte singuri în fața acestor procese, care sunt noi și complicate. Nu au proceduri clare, nu există discuții sau coordonare. Efectiv, se simt abandonați când vine vorba de lucrul cu grupuri vulnerabile”, se explică în acelaşi studiu.

Cercetarea a fost deja prezentată în Parlament, iar echipa coordonată de Coșciug speră ca ministerele și comisiile să trateze subiectul cu seriozitate. Dar, până atunci, realitatea rămâne aceeași: farmacii multe, acces puțin.

Birocrația care (ne) îmbolnăvește

Pe teren, problema este amplificată de un vid legislativ. Nu se rezumă doar la medicamentele din farmacii. Deși străinii angajați în România plătesc contribuții la sănătate, nu sunt considerați asigurați până nu primesc permisul de ședere, un document care poate veni și după trei luni. Ori chiar după şapte luni, cum s-a întâmplat în alte cazuri.

„Dacă ei (angajaţii străini – n.r.) au intrat în România și angajatorul le plătește contribuțiile către Casa de Sănătate, dar ei nu sunt asigurați, gândiți-vă cât de neplăcut este. Din salariu i se reține suma pentru Casa de Sănătate, dar el, neavând permis de şedere, trebuie să plătească pentru orice consultație sau medicație”, explică, pentru Antena3.ro, Elena Panţiru, vicepreşedinte al Patronatului Importatorilor Forţei de Muncă din România.

Ne dă şi un exemplu concret, de zilele trecute: „Un cetățean din Sri Lanka, care lucrează în Constanța, a intrat în România în iulie. Am aplicat pentru permisul de ședere imediat, dar am primit programarea abia pe 1 octombrie. Deci, din iulie până la 1 octombrie, el a fost neasigurat. Avea diabet și trebuia să meargă la diabetolog. S-a trezit că trebuie să-și plătească consultațiile, medicația, absolut tot ce ține de continuarea tratamentului”.

Şi, chiar dacă Inspectoratul General pentru Imigrări a introdus CNP-ul direct pe avizele de muncă din 2024, problema persistă: legea sănătății nu a fost actualizată.

„Legislația nu a fost armonizată: regimul străinului în România nu a fost corelat cu normele din legislația fiscală și cu cele de la Casa de Sănătate. Acel articol a rămas în vigoare, adică străinul este asigurat la Casa de Sănătate numai după ce are permis de ședere”, spune Panţiru.

Și, ca într-o farsă absurdă, sistemul reușește să fie și incorect, și incoerent: „Atunci de ce se încasează acei bani, dacă omul nu are calitatea de asigurat? Dacă legea prevede că angajatul străin devine asigurat doar după ce primește permisul, atunci și plata ar trebui făcută abia atunci. Sau, dacă tot se încasează, să fie asigurat imediat - prin CNP, pașaport sau aviz de muncă”, explică ea.

„Gratuit, dar nu e gratuit”

„Este foarte greu să le explici străinilor că, deși legislația spune `ai contract de muncă, ai acces gratuit la sistemul de sănătate`, în realitate lucrurile nu stau așa. După cum știți, și noi, cetățenii români, avem multe probleme cu asta. Deși ai contract de muncă și venituri din alte surse, plătești la Casa de Sănătate mai mult decât primești înapoi”, mai spune vicepreşedinta PIFM.

Elena Panţiru: „Asta e legea în România: e gratuit, dar nu e gratuit. La fel ca școala”

Când pacientul străin trebuie scos din spital pentru a-și ridica permisul de ședere

Iar situaţiile absurde continuă.

„Am avut o situație în care a trebuit să-l scot pe pacient din spital, îmbrăcat în haine de spital, ca să poată merge să-și ridice permisul de ședere. Spitalul îmi spunea că nu-i eliberează pacientul străin până nu depunem permisul de ședere, deși era „în lucru” la Imigrări”, îşi aminteşte Panţiru.

Pentru fiecare zi în plus în care angajatul străin era internat, costurile creșteau. 

„A fost halucinant! Ne condiționau: fără permis de ședere, nu eliberăm pacientul. Și fiecare zi de spitalizare în plus genera costuri”, spune Elena Panţiru.

CNAS: Puteţi face asigurare voluntară

Antena3.ro a făcut şi cerere oficială la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Răspunsul care a venit a fost unul sec. Şi birocratic. Dar nu explică dacă şi când articolele din lege vor fi actualizate. 

În esență, legea 95/2006 spune că străinii devin asigurați doar după obținerea dreptului de ședere. Până atunci, aceştia pot încheia o asigurare voluntară: să plătească din buzunar pentru a fi protejați, chiar dacă angajatorul lor cotizează deja la sistemul de sănătate pentru ei.

„Conform art. 348 alin. (1) și (2) (Legea nr. 95 / 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii – n.r.) din actul normativ mai sus menționat, asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ prin care un asigurator constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la producerea riscului de îmbolnăvire, şi îi indemnizează, în conformitate cu clauzele stipulate în contractul de asigurare, pe cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele încasate, precum şi din celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate de asigurător şi fac parte din gama asigurărilor facultative conform Legii nr. 136/1995 *) privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare.
Asiguraţii pot primi indemnizaţii atât pentru acea parte a cheltuielilor cu serviciile medicale care excedează pachetului de servicii medicale de bază acoperite de sistemul de asigurări sociale de sănătate, cât şi pentru coplăţi, dacă acest lucru este prevăzut în contractul de asigurare voluntară de sănătate.  
Față de prevederile mai sus menționate, vă precizăm faptul că se poate beneficia de asigurare voluntară de sănătate dacă se încheie un contract de asigurare cu un asigurator”, se precizează în răspunsul CNAS.