Neuroștiința modernă redescoperă o idee pe care Freud a avut-o acum 130 de ani

Ce-ar fi dacă Sigmund Freud ar fi intuit ceva ce neuroștiința modernă abia acum începe să explice? Un nou studiu susține că teoria dominantă de astăzi despre funcționarea creierului, potrivit căreia acesta este o „mașină de predicție”, care anticipează permanent ceea ce urmează să se întâmple, seamănă remarcabil cu idei pe care psihanaliza le explorează de peste un secol.

Neuroștiința modernă și psihanaliza ar putea avea mult mai multe puncte în comun decât își imaginează majoritatea oamenilor, potrivit unui nou studiu publicat în revista de neuroștiințe cognitive Entropy, citat de Science Daily.

Autorii susțin că modelul dominant actual privind funcționarea creierului prezintă asemănări surprinzătoare cu idei formulate inițial de Sigmund Freud și dezvoltate ulterior de teoreticienii psihanalizei timp de mai bine de un secol.

Potrivit cercetătorilor, combinarea acestor două perspective ar putea conduce la o înțelegere mai completă a modului în care funcționează mintea umană.

Paradigma predicției

În centrul comparației se află paradigma predicției, una dintre teoriile dominante din neuroștiința contemporană.

Conform acestui model, creierul generează în permanență predicții despre ceea ce urmează să se întâmple și apoi le actualizează prin compararea lor cu informațiile primite prin intermediul simțurilor.

Oamenii de știință consideră că acest proces continuu modelează percepția, comportamentul și reglarea emoțiilor.

Cercetătorii Erik Stänicke, Bendik Hovet, Line Indrevoll Stänicke și colegii lor din cadrul Departamentului de Psihologie susțin că acest cadru teoretic seamănă foarte mult cu ideile dezvoltate de psihanaliză despre modul în care oamenii percep și interpretează lumea.

„De peste 130 de ani, psihanaliza dezvoltă teorii psihologice despre modul în care se formează predicțiile la nivel subiectiv, în timp ce neuropsihologia cognitivă studiază acum aceste procese la nivel fiziologic.”

Predicțiile, proiecțiile și experiența umană

Autorii studiului susțin că neuroștiința și psihanaliza descriu, în esență, multe dintre aceleași procese mentale fundamentale, însă din perspective diferite.

Neuroștiința se concentrează asupra mecanismelor biologice și computaționale din creier, în timp ce psihanaliza analizează modul în care aceste procese sunt trăite și experimentate din perspectiva individului.

Un exemplu este conceptul psihanalitic de proiecție, pe care cercetătorii îl consideră strâns legat de procesele predictive ale creierului.

„Atunci când atribuim altor persoane anumite calități, intenții sau sentimente, creierul nostru modelează experiența pe care o avem despre lume în funcție de așteptările deja formate”, explică Stänicke.

Potrivit cercetătorilor, experiențele noastre anterioare în relațiile cu ceilalți influențează treptat ceea ce ne așteptăm să se întâmple în relațiile și situațiile viitoare.

„Acest lucru corespunde distincției făcute de neuroștiință între modificarea propriilor predicții — inferența perceptivă — și încercarea de a face lumea să se conformeze acestor predicții, proces cunoscut drept inferență activă.”

Predicțiile creierului și tulburările psihice

Studiul evidențiază o altă asemănare importantă.

Atât modelul predictiv al creierului din neuroștiință, cât și teoria psihanalitică descriu mintea ca pe un sistem care caută permanent stabilitate și predictibilitate — ceea ce este cunoscut sub numele de homeostazie, adică o stare de echilibru psihologic.

În modelul creierului predictiv, această stabilitate este obținută prin reducerea incertitudinii.

Creierul încearcă în permanență să facă lumea mai ușor de înțeles bazându-se pe așteptările deja existente.

„Psihanaliștii se referă la tendința minții de a recrea tipare relaționale familiare, chiar și atunci când acestea sunt slab adaptate”, spune Stänicke.

„Există persoane care se așteaptă automat să fie criticate și, din acest motiv, interpretează situațiile prin acest filtru”

El consideră că această suprapunere dintre cele două domenii poate deschide noi perspective asupra înțelegerii tulburărilor psihice.

„Simptomele rigide și persistente, precum ideile paranoide sau vocea critică interiorizată, pot reprezenta modele predictive stabile, dar foarte puțin flexibile.”

„De exemplu, există persoane care se așteaptă automat să fie criticate, respinse sau tratate cu ostilitate de către ceilalți și, din acest motiv, interpretează situațiile prin acest filtru, chiar dacă realitatea nu justifică o astfel de interpretare.”

Potrivit cercetătorilor, aceste modele mentale profund înrădăcinate pot persista tocmai pentru că reduc incertitudinea, chiar dacă, în același timp, distorsionează modul în care este percepută realitatea.

Din această perspectivă, atât psihanaliza, cât și neuroștiința predictivă contribuie la explicarea motivului pentru care schimbările psihologice de durată necesită adesea mult timp.

„În plus, ambele modele ne oferă o perspectivă asupra modului în care o parte dintre așteptările noastre legate de lumea exterioară sunt ancorate nu doar la nivel cognitiv, ci și în memoria procedurală, care se exprimă prin modul în care relaționăm cu ceilalți.”

Stänicke explică faptul că așteptările nu sunt stocate doar sub forma unor convingeri conștiente, ci și ca tipare adânc înrădăcinate, care modelează felul în care oamenii reacționează și interacționează cu cei din jur.

„De aceea, psihoterapia trebuie uneori să lucreze la nivel relațional. De exemplu, experiențele noi din relația dintre terapeut și pacient pot contribui treptat la modificarea unor tipare relaționale adânc înrădăcinate.”

Spre o psihologie mai completă

Autorii studiului susțin că neuroștiința predictivă ar putea oferi o bază biologică pentru conceptele psihanalitice, în timp ce psihanaliza ar putea ajuta neuroștiința să înțeleagă mai bine modul în care predicțiile sunt trăite, interpretate și exprimate în viața de zi cu zi și în relațiile dintre oameni.

„Aducerea împreună a acestor două domenii poate deschide calea către o psihologie mai holistică, în care sunt luate în considerare atât mecanismele neurologice, cât și experiența subiectivă. În acest fel, putem înțelege subiectivitatea într-o manieră mai științifică.”