La opt decenii după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie încă trăiește cu bombele lui Hitler sub picioare, iar uneori ele ies la suprafață toate deodată. Pe 14 ianuarie 2026, la câteva ore distanță, două bombe germane neexplodate au fost descoperite în comitatul Devon, una pe un șantier din Plymouth, cealaltă pe puntea unei dragi din portul Exmouth. Un reporter al publicației The Guardian a reconstituit, din mărturiile celor implicați, cele aproape două zile în care echipele armatei și ale marinei au încercat să le neutralizeze fără ca nimeni să moară.
Povestea începe în portul de agrement Exmouth, un loc în care toată lumea auzise că în apă zace o bombă germană din război. Veteranii docului o spuneau de zeci de ani, dar bazinul fusese dragat de nenumărate ori și nu ieșise nimic, așa că legenda ajunsese să sune a poveste de adormit copiii.
În după-amiaza zilei de 14 ianuarie, managerul portului, Steve Hockings-Thompson, a primit un telefon de la echipajul unei drăgi care îl chema urgent la bord.
„M-am gândit: «Doamne ferește. Avem o mică problemă»”, i-a povestit el reporterului.
Pe puntea barjei, printre mâlul și pietrele scoase de pe fundul apei, stătea o bucată uriașă de metal, cu o formă conică pe care Hockings-Thompson a recunoscut-o imediat. Era o bombă, și încă una mare, iar draga avea la bord 20.000 de litri de motorină, ceea ce însemna că o explozie ar fi fost catastrofală.
„Și apoi”, spune el, „s-a dezlănțuit iadul”.
Confuzia de la centrul de comandă
Apelul a ajuns la cazarma Vauxhall din Didcot, în Oxfordshire, unde se află cartierul general al Regimentului 11 de Deminare și Cercetare, unitatea care se ocupă de orice tip de bombă, de la dispozitivele teroriste până la muniția rămasă din război. Maiorul Andrew Boyce, care coordona operațiunile, nu a înțeles la început ce i se spune.
„Vorbeam despre «bomba» care, mi se spusese, era de 50 de kilograme”, își amintește el. „Și apoi cineva îmi spune la telefon că e de 250 de kilograme. Și eu: cum ați putut confunda o bombă de 50 de kilograme, cât un extinctor, cu una de 250 de kilograme, cât un boiler?”
Explicația era simplă și neobișnuită în același timp: existau două bombe. Cu câteva ore înainte, o firmă privată care caută muniție neexplodată înaintea constructorilor găsise o bombă de 50 de kilograme îngropată la peste patru metri adâncime pe un șantier din Plymouth, la aproximativ 80 de kilometri de Exmouth. Istoricii firmei studiaseră timp de două săptămâni rutele de zbor ale Luftwaffe și arhivele bombardamentelor și ajunseseră la concluzia că acolo erau, foarte probabil, două bombe.
Din câte știa Boyce, era prima dată de la sfârșitul războiului când două bombe neexplodate erau descoperite în aceeași zi.
„Suntem obișnuiți cu confuzii legate de locație sau de tipul dispozitivului. Nu suntem obișnuiți să avem două dispozitive”, a explicat generalul de brigadă Darren Fisher, care pe atunci supraveghea operațiunile ca și colonel.
Războiul care nu s-a terminat
În Marea Britanie de astăzi, aceeași echipă care a intervenit după atentatul din 2017 de la concertul Arianei Grande din Manchester se ocupă, în cea mai mare parte a timpului, de bombele rămase din Al Doilea Război Mondial.
Cifrele explică de ce. Luftwaffe a aruncat peste Marea Britanie mai mult de 60.000 de tone de bombe, iar Ministerul Apărării estimează că aproximativ una din zece nu a explodat la impact. Unele aveau defecte de fabricație, pentru că erau produse prin muncă forțată în lagărele de concentrare, altele au căzut sub un unghi ciudat sau pe pământ moale, care a amortizat lovitura. Rezultatul este că, din cele aproximativ 2.500 de intervenții pe care le fac anual echipele militare de deminare, circa 2.000 sunt legate de muniția din război.
Apelurile vin de la oameni cu detectoare de metale, de la pasionați care pescuiesc cu magneți în râuri și canale, de la cei care golesc casa unui bunic sau, tot mai des, de pe șantiere, pentru că orașele cresc și constructorii sapă tot mai adânc. Odată, echipa a fost chemată pentru un mortier folosit timp de 20 de ani pe post de prespapier.
„Extindem orașele, construim locuințe noi și se poate produce un accident”, spune Luke Templeton, directorul firmei care a găsit bomba din Plymouth. „Dacă o bombă de 250 de kilograme ar exploda într-un oraș, ar putea dărâma o stradă întreagă”.
Timpul nu le-a făcut mai puțin periculoase. În 2010, trei pirotehniști germani au murit la Göttingen, în 2020 o bombă a explodat sub un vas de pescuit în largul coastei Norfolk și a rănit grav cinci oameni, iar anul acesta, în Indonezia, o bombă din război a explodat sub o casă și a ucis cinci persoane.
„Nu știi cu adevărat de ce (o anumită bombă) nu a funcționat, și asta face parte din problemă”, spune locotenent-colonelul Andy Hambley, comandantul regimentului.
Totul depinde de focos
Totul depinde de focos, cilindrul metalic înșurubat în corpul bombei, care declanșează explozia. Cele mai multe focoase germane erau electrice, iar după 80 de ani nu mai au nicio sarcină. Unele bombe aveau însă focoase mecanice cu întârziere, construite ca un ceas din rotițe și arcuri, care, odată pornite, pot detona bomba după un interval cuprins între două și 72 de ore. Luftwaffe le monta tocmai ca să paralizeze spitale, drumuri și fabrici zile întregi.
Dacă focosul pare sensibil, bomba nu poate fi mișcată și trebuie detonată pe loc, sub saci de nisip. Dacă e stabil, poate fi dusă într-un loc sigur, de regulă în larg.
La Plymouth, subofițerul Scott Dooley, scafandru și pirotehnist al Marinei Regale, poreclit de colegi „Paznicul Apocalipsei” pentru că, de fiecare dată când e de serviciu, telefonul nu se mai oprește, a trebuit să dezgroape bomba fără să vadă focosul, acoperit de noroi. A construit în groapă o platformă din saci de nisip, a scos-o cu migală și a pus pe ea un stetoscop cu microfon, ca să asculte dacă ticăie. Nu ticăia, dar asta însemna doar că, în acel moment, nimic nu fusese declanșat.
A spălat noroiul cu apă, ascultând în continuare.
„Focosul era mai mult decât terminat”, spune el.
Nu se mai vedea niciun marcaj, așa că singura soluție rămânea radiografia.
Noaptea de pe dragă
În același timp, căpitanul Liam Kidman, care tocmai terminase o săptămână epuizantă în Țara Galilor, unde tăiase un seif plin cu explozibil din grădina unui om decedat, a primit un nou telefon și a pornit spre Exmouth. A ajuns după ora 19:00, pe străzi tot mai goale, și a găsit bomba legănându-se pe puntea drăgii, în mijlocul bazinului, accesibilă doar pe apă.
Bomba fusese smulsă de pe fundul mării și trântită pe o punte metalică, iar asta putea fi suficient pentru a porni un mecanism cu ceas.
„Dacă are un focos mecanic, asta e suficient ca să înceapă să numere invers”, spune Kidman.
Harry Griffin, angajat al portului, s-a oferit să ducă cu barca un sergent până la bombă, ca să-i pună stetoscopul.
„Asta e partea care îi face inima să bată mai tare pirotehnistului”, spune Kidman.
Nici această bombă nu ticăia, dar nimeni nu s-a relaxat, pentru că nimeni nu știa ce fel de focos are.
Școala pirotehniștilor
Reporterul a mers apoi, în iunie, la baza RAF Northolt, de lângă Londra, unde a urmărit un exercițiu de instruire pe o bombă germană inertă de 500 de kilograme, așezată intenționat într-un unghi incomod.
„Cunoașterea alungă frica”, i-a spus Hambley.
Meseria s-a născut în timpul războiului, în 1940, când trupele de geniu au format primele echipe de deminare, înarmate cu târnăcoape, lopeți și stetoscoape. Până în septembrie acelui an ajunseseră la peste 3.000 de bombe pe lună, iar speranța medie de viață a unui pirotehnist era, potrivit unor estimări, de doar zece săptămâni. Hărțile întocmite atunci sunt folosite și astăzi, iar pe baza lor cercetătorii au stabilit că bomba din Plymouth a căzut, cel mai probabil, în noaptea de 21 spre 22 martie 1941, iar cea din Exmouth în noaptea de 24 spre 25 februarie 1941.
„Ultimul om care va muri din cauza unei bombe neexplodate aruncate în Al Doilea Război Mondial probabil nici nu s-a născut încă”, spune Matt Fuller, cercetător la firma care a găsit bomba din Plymouth.
Maiorul Matt Walker a descris meseria printr-o imagine pe care reporterul o redă integral.
„E rezolvare de probleme în condiții extreme”, spune Walker. „Cineva mi-a descris-o zilele trecute așa: începi prin a jongla cu cinci cărți, apoi cineva îți aruncă o bilă de sticlă și trebuie să jonglezi și cu ea. Apoi îți aruncă o minge de foc”.
În „muzeul” bazei, câteva rafturi prăfuite dintr-un garaj, stau obiectele pe care oamenii le-au confundat cu bombe, de la o bâtă de baseball pentru copii până la o piesă de Citroën 2CV care declanșează regulat apeluri la 999.
„Aici ajunge absolut orice”, spune Walker.
Hambley, a cărui primă misiune a fost în Afganistan, în 2012, când a mers spre o bombă în timp ce gloanțele îi șuierau pe lângă ureche, explică diferența dintre război și deminarea de acasă.
„Ai mult mai multă libertate decât atunci când ești dislocat în Afganistan”, spune el. „În Marea Britanie, terenul e al nostru, nimeni nu trage în noi, avem timp, așa că ne putem permite să fim cât de prudenți e posibil”.
Un oraș evacuat
Prudența are însă un cost, iar reportajul îl arată prin povestea Fionei Bolt, consultant financiar trecut de 60 de ani, care vedea bomba de la fereastra biroului ei din Exmouth. Poliția i-a cerut să plece miercuri după-amiază, iar până seara perimetrul de siguranță crescuse de la 100 la 400 de metri.
„A fost chiar înfricoșător”, spune ea.
A doua zi, zona evacuată cuprindea 2.000 de proprietăți, apoi încă 500, pe măsură ce perimetrul ajungea la 600 de metri. Primăria a improvizat adăposturi într-un centru sportiv, iar un lanț de supermarketuri a donat mâncare.
„Mă simțeam complet pierdută, ca un iepure în bătaia farurilor”, spune Bolt. „Totul era complet în afara controlului meu”.
„Dacă am fi fost în timp de război”, adaugă ea, „îmi imaginez că așa arăta spiritul de comunitate”.
Pe dragă, echipa lui Kidman a încercat șapte ore să obțină o radiografie clară, dar oțelul umflat de rugină bloca razele. La Plymouth, primele imagini ieșiseră complet negre, iar abia joi după-amiază plăcile de înaltă sensibilitate i-au arătat lui Dooley că bomba nu avea nici focos mecanic, nici capcană anti-manipulare.
„Oamenii s-au mai putut liniști puțin”, spune el. „Nu avea să înceapă să ticăie dacă o loveai”.
La Exmouth, nici aparatul de înaltă sensibilitate nu a reușit să identifice focosul.
Umbra procesului de la Exeter
O fortificație obișnuită din 350 de tone de nisip nu putea fi construită pe o barjă, iar ideea de a arunca în aer întreaga drăgă ridica o altă problemă, pe care reportajul o explică pe larg: cine plătește? Cele mai multe polițe de asigurare exclud pagubele produse de război, iar întrebarea dacă o bombă a Luftwaffe mai e, după 80 de ani, un act de război nu are un răspuns simplu.
„Ne-am tot învârtit în cerc, sincer”, spune Griffin.
Regimentul are motive să fie atent. În 2021, la Exeter, o detonare controlată a unei bombe de 1.000 de kilograme a lăsat un crater cât un autobuz cu etaj și a spart geamurile clădirilor din jur, iar asigurătorul universității a refuzat plata, invocând clauza de război, și a câștigat în instanță.
„Suntem foarte conștienți că totul poate ajunge în instanță și că totul poate fi pus sub semnul întrebării”, spune Hambley.
Draga nu a mai fost aruncată în aer, din cauza riscului de poluare cu cei 20.000 de litri de combustibil, așa că a rămas o singură variantă: bomba trebuia ridicată de pe punte și remorcată în larg.
Deznodământul
La Plymouth, joi noaptea, Dooley și un coleg au scos bomba din groapă cu mâinile, urcând pe o scară din saci de nisip, au pus-o într-un 4x4 și au condus-o, cu viteza pasului, până la mal, în timp ce poliția îi lăsa pe oameni să se întoarcă acasă în urma convoiului. Bomba a fost remorcată patru mile marine în larg, iar un scafandru a coborât după ea în beznă, lucrând pe pipăite. Dooley dormise două ore în ultimele 36.
Vineri, 16 ianuarie, la ora 5:13, marea s-a luminat scurt în întuneric, iar bomba a dispărut într-o coloană de apă albă.
La Exmouth, portul golit le amintea angajaților de pandemie.
„A fost destul de straniu”, spune Hockings-Thompson. „Parcă ne întorseserăm în vremurile Covid”.
Soluția a venit de la o firmă locală, care a adus o macara de 55 de tone, dar armata nu a găsit niciun macaragiu militar disponibil, iar singurul care se oferea era un civil.
„Nu pot să-mi asum riscul ca el să conducă acea macara”, spune Fisher.
Poliția a decis până la urmă să-l lase să lucreze.
„Dacă se întâmplă ce e mai rău”, spune Fisher, „avem probleme mult mai mari decât pierderea macaralei”.
În primele ore ale zilei de vineri, bomba a fost ridicată, s-a balansat periculos pe lângă barja care se săltase brusc în apă, apoi a fost coborâtă în mare și remorcată în larg, la timp pentru fereastra impusă de maree. La 6:30, oamenii s-au putut întoarce acasă, iar la 8:13, când Hockings-Thompson și Griffin stăteau la coadă la o cafenea de pe faleză, bomba a explodat la o milă și jumătate în larg.
„Toată faleza era plină de oameni care așteptau să vadă o bubuitură uriașă și o coloană de apă”, spune Griffin. „Tot ce am primit a fost un mic «pleosc»”.
„Nu a murit nimeni, nu a fost rănit nimeni, nu s-au produs pagube la infrastructură”, spune Kidman.
Pentru Dooley, greutatea celor întâmplate a venit abia câteva ore mai târziu, acasă, lângă familie.
„Doar îți faci treaba”, spune el. „Apoi stai și te gândești: ce am făcut aici? O bombă de 50 de kilograme te poate omorî la fel de bine ca una de 1.000”.
„Ca pe cartonașele Pokémon”
Când reporterul s-a reîntâlnit cu echipa, la sfârșitul verii, în barul cazărmii, amintirile lor începuseră deja să se amestece cu cele ale altor bombe, găsite între timp în fața unui supermarket din Plymouth sau într-un parc de afaceri din Coventry.
„S-au întâmplat atât de multe de atunci”, spune Boyce.
O colegă a lui Dooley lipsea, pentru că fusese chemată la o bombă de 500 de kilograme găsită într-o carieră din Staffordshire. Ea i-a scris lui Dooley că le colecționează pe toate, „ca pe cartonașele Pokémon”.
Ritmul crește de la an la an. Acum zece ani, pirotehniștii britanici găseau una sau două bombe mari pe an, iar în 2026 au fost deja șase. La sfârșitul lui septembrie, Kidman a petrecut aproape trei zile fără somn cu o bombă americană găsită în portul Falmouth, în timp ce trebuia să intervină și la o alertă antiteroristă lângă o bază aeriană. Când timpul bombei din Falmouth s-a scurs și a fost detonată în larg, comandantul a rezumat totul într-o singură frază.
„Și apoi”, spune Kidman, „suntem pregătiți pentru următoarea bombă, presupun”.