Dezvăluiri îngrozitoare făcute de o pacientă din Centrul de Arși de la Floreasca. Ministrul Sănătății a trimis Corpul de control

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rogobete, a informat, luni, că a dispus încă de săptămâna trecută un „amplu” control la Centrul de Arşi al Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, care vizează aspecte privind igiena, infecţiile asociate asistenţei medicale şi respectarea protocoalelor de dezinsecţie.

Potrivit ministrului, în paralel, Corpul de control al Ministerului Sănătăţii efectuează o anchetă administrativă privind contractele de curăţenie, dezinsecţie, deratizare, precum şi situaţia stocurilor de analgezice.

„Am dispus încă de săptămâna trecută un control amplu, prin Inspecţia Sanitară de Stat, care vizează aspectele semnalate privind igiena, infecţiile asociate asistenţei medicale şi respectarea protocoalelor de dezinsecţie. În paralel, Corpul de control al Ministerului Sănătăţii efectuează o anchetă administrativă privind contractele de curăţenie, dezinsecţie, deratizare, precum şi situaţia stocurilor de analgezice. Am citit cu mare atenţie scrisoarea deschisă a pacientei. Mărturia ei este cutremurătoare. Este inacceptabil, inadmisibil, ca în România anului 2025 un pacient să sufere de durere strigând după ajutor. Nu există scuză care să justifice lipsa empatiei şi a unui tratament corespunzător al durerii”, a transmis Alexandru Rogobete, într-o postare pe pagina de Facebook a ministerului.

Ministrul Sănătăţii a sesizat şi Colegiul Medicilor din România şi a cerut declanşarea unei anchete disciplinare privind aplicarea protocolului terapeutic de analgezie în acest caz.

„Nu accept nicio explicaţie fără argumente şi nu tolerez abateri de la obligaţia fundamentală a oricărui cadru medical: grija faţă de pacient. Controlul este în desfăşurare, iar la finalizarea acestuia vom face public raportul complet. Pacienţii trebuie protejaţi, ascultaţi şi trataţi cu demnitate. Nu voi face niciun pas înapoi”, a declarat ministrul Sănătăţii.

O pacientă care a donat piele pentru a-și salva sora spune că a suportat dureri înfiorătoare din lipsă de calmante

Alina Alexandru a publicat duminică pe o rețea socială o scrisoare adresată ministrului Sănătății, în care povestea experiența șocantă pe care a avut-o la Centrul de Arși din cadrul Spitalului Floreasca din București. Timp de mai multe săptămâni, tânăra a povestit pe pagina sa de Facebook cum s-a trezit cu furnici pe corp, cu gândaci în salon și cum a suportat dureri inimaginabile după ce a donat piele pentru sora sa aflată în stare critică.

Femeia a poblicat și imagini cu gândacii din Centrul de Arși de la Floreasca.

„Vă scriu azi, nu ca soră a pacientei din rezerva nr. 5 de la Centrul de Arși-Floreasca. Vă scriu ca cetățean care a primit îngrijiri medicale în spitalul Floreasca în perioada 16–25.06.2025. Vă scriu din perspectiva DONATORULUI DE PIELE, adică a cetățeanului care a plătit la propriu cu pielea de pe el pentru lipsa unei bănci de piele. Vă scriu ca pacient care a suferit de durere într-un spital public.

Am stat 7 zile într-un pat de spital, așteptând să se termine timpul cu durere. Știam că nu va fi la nesfârșit. Mi se spusese că durerile vor fi prezente pentru 1–2 săptămâni. Apoi vor fi înlocuite de disconfort, iar ulterior va trece cu totul.

Mi se spunea, de către o parte dintre cei ce formează echipa medicală auxiliară: „Dacă tu te vaiți, săraca aia de sor’-ta ce să zică dincolo? Dincolo e iadul!”. Când mi se aducea aminte de iadul pe care îl trăiește Lavinia, la câteva uși distanță, când mi se aducea aminte că eram acolo pentru a-i da ei o șansă la viață, strângeam din dinți și încercam să rezist.

Dl. Rogobete, durerea fizică a fost mai puternică decât dorința mea de a-mi salva sora. Au fost momente când nu am putut strânge din dinți suficient și am plâns, am rugat să mi se dea ceva. O luam razna! Mă doborâa durerea și nu puteam accepta că singurul mod în care Lavinia poate trăi este să trecem amândouă prin iad. Dădusem deja pielea de pe mine, chiar să fie nevoie să mă zbat în acel carusel al unei dureri cum nu mai întâlnisem? Nu puteam accepta și am plâns, i-am deranjat și i-am „stresat” pentru că ceream îndurare, ceream să ni se dea ceva și nouă, să putem gestiona durerile.

Dl. Rogobete, nu ceream opioide. Ceream ceva, orice, atât cât să putem trăi cu durerea care mă sfârteca. Simțeam cum cineva mă face bucățele, cum ard și cum se desprind părți din mine. Și asta nu în timpul intervenției. Eu vă vorbesc despre zilele de după. Zilele alea în care aștepți să cadă pansamentele hemostatice și să crească pielea la loc.

În fișă aveam notat să primim Paracetamol la 8 ore și Algocalmin la nevoie.

Acest „la nevoie” în primele zile (probabil 5–6) era permanent. Paracetamolul mă ajuta să respir și să nu mai tremur de durere pentru 3–4 ore. Până la următoarea doză, care era la 8 ore de la cea anterioară, rămâneau 4–5 ore de îndurat. Așa că ceream Algocalmin. Nu ca să irosesc resursele spitalului, ci ca să nu înnebunesc de durere, ca să pot rezista.

Am intrat în sala de operații miercuri și cumva, până vineri am reușit să rezist cu durerea. Cu această combinație de Paracetamol și Algocalmin, combinate cu faptul că mi se amintea mereu că trebuie să tac și să îndur pentru că sor’-mea e mai rău.

Vineri, după ce medicii au plecat acasă, am rămas doar cu asistenții și odată cu medicii, au dispărut și dozele de Paracetamol și Algocalmin. A rămas doar durerea să ne însoțească.

Probabil e notat în proceduri, dl. Rogobete, că dacă vrei să ajuți un pacient să uite de o durere, îi provoci una mai mare. Într-adevăr, atunci când mi se amintea constant că NU am dreptul să mă văit pentru că Lavinia arde într-un iad la propriu și că nu mă gândesc la durerea ei, reușeam să tremur și să plâng fără să mai deranjez fonic echipa medicală. Mă simțeam egoistă că cer un calmant și încercam să rezist.

Doar că duminică dimineața, în ziua a 4-a de la intervenție, durerea m-a doborât. Între timp făcusem și o reacție alergică la cearceafuri și la soluțiile administrate pe plăgile rămase în urma recoltării. Puțin înainte de 5 dimineața am simțit că nu mai rezist, că am să mor de durere. Am încercat să chem asistentul, l-am apelat pe fix, am apăsat butonul de urgență, i-am scris mesaj pe telefonul personal (* avem nr. de telefon al asistentului deoarece nu era în grafic alocat un asistent pentru secția post critic. Noi eram singuri. La nevoie puteam chema asistentul care era în grafic pus la sterilizare).

L-am sunat puțin înainte de 4:30. L-am rugat să vină că nu mai pot. Am nevoie de ceva pentru durere. Nu primisem nimic peste noapte.

La 4:45 i-am dat mesaj să îl rog să vină. Deja aveam frisoane puternice. Abia mai puteam fi capabilă să scriu.

Au urmat mai multe apeluri pe fix. Niciun rezultat.

În jurul orei 6 a venit un alt asistent și mi-a pus în sfârșit o perfuzie. A plecat imediat și a zis că o să vină colegii din tura de zi, la ora 7:00!!!!

A plecat și nu a verificat dacă branula mea este funcțională. A plecat și m-a lăsat cu perfuzia, dar fără ca acele picături să ajungă la mine. Doar să o privesc, să mă rog să curgă, să mă rog să se facă ora 7:00 și cineva să mă ajute.

La 7:00, când a venit tura de zi, eram deja în stare de șoc. Nu mai controlam deloc durerea, ea mă controla. Au încercat să „repare” branula, dar nu a fost posibil. Au început să mă înțepe, dar deși o făceau din nou și din nou, nu au reușit să prindă o venă. Nu aveam branulă, nu primeam calmante. 3 asistente au încercat. M-au înțepat, pe rând, până la ora 8:50!! 2 ore mai târziu au chemat un medic. Puțin după ora 9:00 am avut în sfârșit branulă și am început să primesc calmantul. În tot timpul ăsta le-am rugat pe doamnele asistente să mă lase să beau perfuzia aia. Să îmi dea să înghit o pastilă. Orice!!! Tremuram atât de tare încât credeam că voi leșina de durere.

Pentru că starea mea era una care începea să îi îngrijoreze, au apărut și medicii de gardă. Am aflat astfel că nu primisem calmante deoarece NU aveau. Astfel că am făcut lista acasă și am trimis să se cumpere perfuziile fără de care știam că nu voi mai rezista.

„Mi s-a propus să mi se aducă un calmant de la critic. Adică să se ia o perfuzie de la sora mea, sau de la ceilalți”

Odată aduse perfuziile, deși s-a cumpărat EXACT ce mi s-a comunicat că avem nevoie, am ajuns într-un alt impas. Nu se puteau folosi și nu ne puteau fi administrate deoarece erau aduse din afara spitalului. Poate nu reușesc să mă fac înțeleasă:
1 – prima dată ne-au spus că nu au calmante și mi-au zis ce să cumpărăm. Am făcut lista cu necesar împreună cu ei.
2 – odată ce am cumpărat și le-am adus, ne-au spus că nu e posibil să ne fie administrate deoarece au reguli și trebuie să îmi administreze doar ceea ce au de la farmacia spitalului.

Când efectul perfuziei puse la ora 9:00 a început să se ducă, când am început din nou să tremur, mi s-a propus să mi se aducă un calmant de la critic. Adică să se ia o perfuzie de la sora mea, sau de la ceilalți care se aflau la acel moment în rezervele cu pacienți în stare CRITICĂ și să mi se pună mie. AM REFUZAT CATEGORIC și le-am spus că dacă doar așa se poate să primesc, să mi se aducă actele pentru a semna externarea, să pot pleca astfel la un alt spital unde să pot primi ceva de durere fără să FUR dozele celor care sunt în stare critică.

Dl. Rogobete, v-aș întreba dacă dvs. credeți că un om întreg la cap ar fi acceptat așa ceva. Cum aș fi putut să accept, pentru a-mi curma mie suferința, să las un alt pacient, mai ales unul în stare critică, fără posibilitatea de a primi un calmant la nevoie? Eram acolo tocmai pentru că voiam să îmi ajut sora!!! Cum să accept acum că prețul pe care ea trebuie să îl plătească este să renunțe la propriile calmante ca să pot primi și eu?

Într-un final am reușit să primesc calmante, din punga cu cele cumpărate de familie. Până la urmă a fost mai important să mă țină în viață și întreagă la cap decât să respecte regulile de care se temeau.

Am fost 2 donatori. Experiența unchiului meu nu a fost una lipsită de durere. Singura diferență este că el, sub presiunea „dacă voi vă văitați, Lavinia ce să facă?!” efectiv a înghițit fiecare cuvânt, fiecare strigăt de a primi un calmant, a renunțat la dreptul lui de a fi tratat, doar ca să reușim să plecăm toți 3 din acel spital. A stat și a tremurat, incapabil să vorbească uneori din cauza durerilor. A așteptat ziua când vom putea pleca acasă, știind că dacă plecăm vom putea avea acces la tratament și la calmante.

Am putea crede că a fost o situație, că am avut noi ghinion, că au fost câteva zile cu probleme. DAR, din păcate, problema stocului de calmante nu a fost doar atunci.

În 18.07, un aparținător ruga să i se comunice ce trebuie să aducă deoarece bunica lui, internată pe secția de critic, chiar în rezerva de lângă rezerva Laviniei, nu primise calmante în ziua anterioară. Nu au avut pe stoc, dar s-a rezolvat. Asta i s-a comunicat.

În 20.07, un alt aparținător plângea pe hol pentru că nu știa ce să facă pentru soțul internat pe secția post-critic. Pacientul nu primise calmante și voia să meargă acasă, deși încă nu erau vindecate plăgile.

NICIUN PACIENT NU AR TREBUI SĂ SUFERE DE DURERE ÎNTR-UN SPITAL PUBLIC. Asta ați declarat. Vă întreb acum: ce facem în acest sens? Ce măsuri veți lua ca această declarație să nu fie doar cuvinte spuse într-o conferință de presă?

Am să revin cu o continuare, într-o nouă scrisoare publică, să vă povestesc despre durerile Laviniei, pacienta de la rezerva nr. 5. Poate vă vor ajuta experiențele trăite de ea să înțelegeți câtă durere există în spitalele publice și câtă durere există într-un centru de arși autorizat.

Cu respect și încredere, pentru schimbările pe care încă mai sper să le aduceți, un pacient, un donator, un aparținător.”