Donald Trump a venit la Davos, săptămâna trecută, determinat să-i forțeze pe europeni să-i accepte pretențiile teritoriale față de Groenlanda, spunând că-și dorește să aibă în proprietate insula arctică.
A repetat chiar și susținerea insultătoare că Danemarca apără insula arctică cu „sănii trase de câini”, o nouă demonstrație nedisimulată a disprețului său și al anturajului său față de aliații europeni.
BBC analizează situația ordinii globale internaționale și felul în care va afecta așa-zisele „puteri mijlocii” această nouă schimbare de paradigmă și revenirea la o ordine bazată mai puțin pe reguli și mai mult pe capriciile marilor puteri.
„Vă împărtășesc pe deplin aversiunea față de felul în care europenii ne trag pe sfoară”, scria Pete Hegseth într-un grup comun de mesagerie (pe Signal) al Casei Albe. Pe grupul respectiv se mai afla și vicepreședintele JD Vance, care completa și el cu cuvântul scris cu majuscule „pathetic” (penibil – trad. eng.).
Recent, președintele american însuși declara la Fox News că, în timpul războiului din Afganistan, NATO a trimis „câțiva soldați”, dar că aceștia „au stat mai în spate, mai în afara frontului”.
Comentariile au provocat furia aliaților europeni, unor politicieni dar și a familiilor veteranilor.
Prim-ministrul britanic a numit comentariile lui Trump „insultătoare și îngrozitoare”, după care a discutat personal cu președintele american, duminică. După această discuție, Trump a scris pe rețeaua sa socială că soldații britanici „sunt unii dintre cei mai buni războinici”.
Știm din strategia de securitate națională de la Casa Albă, publicată în decembrie, că în mandatul său secund, Trump intenționează să scoată SUA din sistemul de organizații transnaționale menite să reglementeze relațiile internaționale. Ce e mai șocant la această atitudine este că acest sistem și rețea de organizații a fost creat chiar de SUA.
Documentul prevede felul în care guvernul american își va urmări politica „America prima” folosind toate instrumentele la dispoziție – de la sancțiuni economice și tarife vamale până la intervenții militare – scopul fiind acela de a forța țările mai mici sau mai slabe să se alinieze la voința și interesele Statelor Unite.
Este o strategie care pune din nou forța pe un piedestal și care semnalează revenirea la o lume în care marile puteri își construiau sfere de influență.
Pericolul existențial reprezentat de această abordare a fost succint și elocvent ilustrat de prim-ministrul Canadei în discursul său de la Davos – „Dacă nu stai la masă, vei fi în meniu”.
Reinterpretarea Doctrinei Monroe
La Davos, săptămâna trecută, aliații Statelor Unite, în special Canada și Europa, au „înmormântat” ceea ce s-a numit ordinea internațională bazată pe reguli, sistemul care a guvernat relațiile internaționale după Al Doilea Război Mondial și care a produs cea mai lungă perioadă de pace și înflorire economică din istorie.
Totuși, nici în cadrul acestui sistem lucrurile nu au fost mereu cum ar fi trebuit să fie.
„După Al Doilea Război Mondial au fost multiple intervenții americane în America Latină.
Nu e nimic nou, sunt tipare de intervenție vizibile cu cât mergem înapoi în istorie, până în 1823”, spune Dr. Christopher Sabatini, cercetător senior pe America Latină la Chatham House.
El îi numește „backyardiști” pe exponenții intervențiilor americane în America Latină, cei care susțin că emisfera vestică este „curtea din spate” (backyard – n. red.) a Statelor Unite.
În 1953, CIA-ul și serviciile britanice de informații se implicau și mai departe de așa-zisa sferă de influență a SUA pentru a da jos de la putere guvernul ales democratic al Iranului, condus de Mohammed Mossadegh.
Mossadegh era văzut ca un obstacol pentru americani și britanici pentru că ceruse un audit al Companiei Petroliere Anglo-Iraniene și amenințase cu naționalizarea petrolului iranian. Când naționalizarea a avut loc, amenințarea directă la adresa interesului economic britanic a fost rezolvată printr-o lovitură de stat „soft”.
În acest fel, șahul Pahlavi a obținut puterea totală în Iran și a devenit, în esență, un monarh-dictator. Tot din acest motiv și-a făcut și reputația de „marionetă a anglo-americanilor”.
În același timp, SUA conspirau să răstoarne guvernul ales democratic din Guatemala după ce acesta a început implementarea unui ambițios program de reformă agrară care punea în pericol profiturile American United Fruit Company.
Din nou, tot cu implicarea CIA, președintele de stânga al țării, Jacobo Arbenz, a fost răsturnat și înlocuit de o serie de dictatori de dreapta susținuți de guvernul SUA.
În 1983, SUA invadau insula Grenada din Caraibe, după ce guvernul său fusese victima unei lovituri de stat marxiste. Țara făcea parte din Commonwealth și o avea pe Regina Elisabeta a II-a ca șefă de stat.
Apoi, în 1989, SUA au invadat Panama și l-au arestat pe dictatorul militar Manuel Noriega, susținut anterior tot de americani. Noriega a stat restul vieții sale în închisoare, cu excepția ultimelor luni de viață.
Aceste intervenții au fost toate expresia Doctrinei Monroe, abordarea de politică externă americană asumată de guvernele americane încă din 1823, când președintele James Monroe revendica emisfera vestică drept „sfera de influență” a Statelor Unite.
Monroe afirma că SUA au „dreptul” de a ține regiunea sub propria dominație și de a forța puterile europene să stea departe de Americi.
Ordinea internațională bazată pe reguli de după Al Doilea Război Mondial nu a oprit în niciun fel SUA din a acționa pe baza Doctrinei Monroe pentru a controla cine guvernează statele din America Latină.
Când a fost anunțată de președintele Monroe în 1823, ea a fost văzută mai mult ca pe o formă de solidaritate a SUA cu vecinii săi latino-americani. La acea vreme, când puterile europene erau încă la apogeu, exista temerea că Spania ar putea să-și recucerească fostul imperiu colonial din Americi sau că Franța sau Imperiul Britanic ar putea să încerce recolonizarea regiunii.
În fapt, Franța a încercat, prin interpuși, să controleze Mexicul.
Chiar și așa, doctrina a devenit rapid o formă de afirmare a „dreptului” SUA la propria sferă de influență, prin care să-și domine vecinii mai slabi, inclusiv prin intervenții militare.
Președintele Teddy Roosevelt declara, în 1904, că SUA sunt „puterea polițienească internațională” care ar trebui să intervină în țările care „comiteau fărădelegi”.
Se poate, astfel, ca reintepretarea Doctrinei Monroe făcută de Donald Trump să fie doar parte a „tradiției” imperiale americane în politica sa externă?
„Lovitura de stat din Guatemala, în 1954, a fost o acțiune pur americană. Au orchestrat preluarea întregii țări, pur și simplu”, spune Sabatini.
Lovitura de stat din Chile, împotriva premierului Salvador Allende, de stânga, „nu a fost orchestrată de CIA, dar SUA au susținut răsturnarea guvernului” și venirea dictatorului militar Pinochet la putere, a adăugat el.
În timpul Războiului Rece, principala motivație pentru intervenții era percepția că forțele politice susținute de URSS în țări terțe puteau câștiga teren în emisfera vestică. În ziua de azi, „dușmanul” nu mai este comunismul, ci traficul de droguri și migrația.
Dincolo de aceste diferențe, reafirmarea Doctrinei Monroe de către Donald Trump arată ca un moment „back to the future”, spune istoricul Jay Sexton, autor al cărții „The Monroe Doctrine: Empire and Nation in Nineteenth Century America”.
„Celălalt element care dă Americii lui Trump o senzație de secol XIX este impredictibilitatea, volatilitatea lui. Observatorii pur și simplu nu pot să prezică ce va face mai departe.
Nu știm ce ne rezervă viitorul, dar știm din cunoașterea istoriei, din 1815 până recent, că rivalitățile între mari puteri sunt destabilizatoare și duc la conflict”.
Coeziune între aliați
Unilateralismul american nu e nimic nou, singura noutate la acest nou episod este felul în care SUA își tratează aliații.
Brusc, europenii și canadienii simt pe pielea lor folosirea arbitrară a puterii de către un hegemon fără limite.
Cunoscându-i narcisismul patologic și dorința de a fi lingușit, liderii europeni au încercat să-l flateze cât de mult pe Donald Trump în primul său an de nou mandat. Starmer, de exemplu, s-a folosit de regele Charles pentru a-l invita pe liderul de la Casa Albă la o a doua vizită de stat în UK, ceva fără precedent.
Alți lideri l-au lăudat și ei constant. Inclusiv secretarul general al NATO i-a dat o poreclă bizară pentru a-l linguși – „daddy” (trad. eng. – tăticul). Abordarea grosolană a lui Trump în raport cu liderii europeni a avut și succes, însă.
Predecesorii săi, Obama și Biden, au încercat și ei să-i convingă pe europeni să facă mai mult pentru propria apărare. Doar Trump a reușit să-i convingă să-și crească bugetele de apărare de la doi la cinci la sută.
Discuția pe Groenlanda, însă, pare să fi schimbat complet termenii relației transatlantice. Când Trump a amenințat cu acțiune militară, aliații au început să se coalizeze într-o acțiune generală de sfidare a hegemonului.
Premierul Canadei a dat voce momentului. Într-un discurs de cotitură, Carney a spus că asistăm la un moment de „ruptură” în relațiile internaționale, în care „puterile mijlocii” trebuie să înceapă să acționeze împreună.
Este rar, la Davos, ca oamenii din sală să se ridice și să ovaționeze la scenă deschisă un vorbitor, dar au făcut-o pentru Carney. Atunci s-a simțit că există coeziune între aliați. Imediat, a dispărut și amenințarea lui Trump cu tarifele.
Trump nu a câștigat, de fapt, nimic din ce nu avea deja în privința Groenlandei. Dreptul de a construi baze militare, de a aduce personal militar nelimitat sau de a exploata resurse minerale era deja al SUA.
Marea provocare pentru „puterile mijlocii”
Nu există niciun dubiu că strategia „America Prima” a președintelui SUA este populară cu votanții din secta MAGA. Ei îi împărtășesc concepția că lumea liberă „profită” de pe urma Statelor Unite și că o face de prea mult timp.
Liderii europeni, acceptând să-și crească cheltuielile cu apărarea, au recunoscut-o și ei tacit – că dezechilibrul nu mai era de multă vreme nici corect, nici sustenabil.
Cei născuți în deceniile de după Al Doilea Război Mondial poate că au făcut greșeala să creadă că lumea nu se va mai întoarce niciodată în acel punct.
Nimeni nu a prevăzut că vom fi parte a unei lumi în care sursele tradiționale de informații vor fi corodate de ascensiunea cinismului, de dezinformări alimentate la maximum de rețele sociale și, mai nou, de Inteligența Artificială.
În toate epocile anterioare de stagnare economică și de inegalitate extremă, încrederea publicului în instituțiile democratice se erodează. Se erodează nu doar în SUA, ci și în toată lumea occidentală. De decenii deja. Astfel că, Trump pare că e mai degrabă un simptom, nu o cauză a rupturii profețite de Carney.
Toate aceste lucruri ne amintesc că democrația, domnia legii și guvernele responsabile în fața popoarelor lor nu sunt fenomene naturale. Nu sunt nici măcar „normalul” dacă privim la scara istoriei. Ele trebuie construite, susținute și apărate constant.
Ştiri video recomandate
