Sub cerul frumos al Atenei și în umbra gloriei eterne a Partenonului, Euripide a dezvăluit secretele Atenei antice, realități mult mai puțin măgulitoare pentru un oraș al cărui nume devenise sinonim cu progresul și democrația, scrie The Greek Reporter.
În perioada sa de maximă glorie, Atena era și un oraș frământat de tulburări politice continue, de nemulțumiri sociale și de dezbateri aprinse despre politică, filosofie și divinitate. În această epocă, Euripide s-a impus ca artistul care a surprins cel mai bine latura mai întunecată și mai puțin atrăgătoare a cetății. Dacă Eschil aducea un omagiu tradiției în operele sale, iar Sofocle era lăudat pentru simțul echilibrului, Euripide s-a desprins complet de ei, devenind un fel de proscris.
Acest talent extraordinar i-a dărâmat pe zei de pe piedestal, a contestat orice normă socială care îi ieșea în cale și, mai ales, le-a dat o voce puternică celor care erau de obicei ignorați, într-un oraș pe care grecii fie îl iubeau, fie îl urau. Pentru mulți atenieni, însă, piesele lui nu erau celebrate sau admirate. Erau șocante și adesea considerate de-a dreptul periculoase.
Cum a ajuns Euripide outsiderul tragediei grecești
Euripide s-a născut în 480 î.Hr., chiar în anul în care Atena le-a dat perșilor, la Salamina, celebra lecție despre cum nu e bine să te pui cu ea. Încă de la început, a trăit într-un oraș convins că fusese ales de zei să domnească peste lumea cunoscută.
Și totuși, dintr-un motiv sau altul, Euripide nu părea să împărtășească profunda mândrie civică a atenienilor. Spre deosebire de Eschil, care prospera din povești despre bătălii, Euripide prefera studiul liniștit și singurătatea, departe de fastul orașului și de dezbaterile aprinse din agora.
Unele surse literare spun chiar că ar fi trăit într-o peșteră izolată de lângă mare, departe de mulțimi și de străzile aglomerate ale Atenei.
Această distanță, fizică și emoțională, i-a modelat opera. Nu scria ca să le hrănească atenienilor stima de sine sau ca să le ofere confirmări liniștitoare ale măreției cetății. Piesele lui funcționau, în schimb, ca niște instrumente chirurgicale, care disecau și scoteau la iveală fiecare defect pe care îl vedea în societate.
Euripide a spulberat iluziile de superioritate și de favoare divină. Eroii lui erau adesea cruzi, zeii capricioși și, lucrul cel mai izbitor, femeile și sclavii vorbeau deseori cu mai multă înțelepciune decât orice bărbat sau rege.
Într-un oraș care își construise identitatea pe ordine, patriarhat și evlavie religioasă, Euripide era un reformator radical, care contesta ordinea stabilită și tulbura miturile confortabile ale Atenei.
În operele lui Euripide, femeile vorbeau prea tare
Poate cel mai revoluționar aspect al operei lui Euripide a fost felul în care le-a portretizat pe femei, considerate prin natura lor mai puțin importante decât bărbații în viața cetății.
Într-o vreme în care de la femei se aștepta să stea acasă, ca soții, mame și gospodine, el le-a scos din umbră și le-a pus în centrul scenei. Medeea, probabil cea mai cunoscută eroină a sa, l-a sfidat pe soțul ei infidel, Iason, și s-a răzbunat într-un mod de o cruzime greu de imaginat, ucigându-și propriii copii, într-o încercare disperată de a-și recâștiga demnitatea.
Pentru mulți atenieni, acesta era un scandal absolut și o insultă adusă societății lor ordonate. O femeie care acționa cu o putere și o furie atât de înspăimântătoare era inacceptabilă, terifiantă și o amenințare pentru cetatea însăși.
Cu toate acestea, cuvintele Medeei despre trădare, loialitate și dreptate rămân unele dintre cele mai puternice, din punct de vedere emoțional, din întreaga literatură greacă și au supraviețuit aproape două milenii și jumătate.
Euripide a îndrăznit chiar să sugereze că femeile au o viață interioară la fel de complexă și de aprigă precum cea a bărbaților, o idee cu secole înaintea timpului său și scandalos de radicală pentru o societate precum cea a Atenei antice.
Punerea la îndoială a zeilor, cea mai mare provocare a sa
Dacă faptul că le dădea glas femeilor îl șoca pe atenianul obișnuit, felul în care îi înfățișa Euripide pe zei era și mai scandalos. Acolo unde Eschil prezenta dreptatea divină ca fiind aspră, dar în cele din urmă corectă, Euripide îi zugrăvea adesea pe zei drept manipulatori cruzi, deloc mai morali decât muritorii.
În „Hipolit”, zeița Afrodita distruge metodic un tânăr doar pentru că acesta refuză să o venereze. În „Ion”, zeul Apollo îi minte și îi abandonează pe muritori, lăsându-i complet distruși. Acestea erau fețele zeilor pe care Euripide voia ca atenienii să le vadă, în loc să-i venereze orbește.
Pentru atenieni, a căror democrație și putere erau strâns legate de ritualuri religioase respectate cu strictețe, astfel de portrete se apropiau de blasfemie. Euripide părea să susțină că zeii nu erau modele perfecte de dreptate, ci mai degrabă reflexii urâte ale egoismului omenesc, fără nimic în ei care să merite cu adevărat venerat.
O Atenă în criză
Nu este o coincidență faptul că anii de creație ai lui Euripide s-au suprapus cu perioada cea mai tulbure din istoria Atenei.
Războiul Peloponesiac a adus înfrângeri zdrobitoare, o epidemie devastatoare și tulburări civile fără sfârșit. Un sentiment profund de disperare străbate multe dintre piesele sale, surprinzând cu o claritate remarcabilă starea de spirit a epocii.
În „Troienele”, de exemplu, Euripide înfățișează suferința unor femei nevinovate după ce cetatea lor este distrusă de greci. Pentru atenienii care tocmai jefuiseră cu brutalitate insula Melos sau care urmau să pornească în dezastruoasa expediție din Sicilia, în Magna Graecia (sudul Italiei de astăzi), mesajul era cât se poate de limpede: războiul nu lasă în urmă decât durere, lacrimi și suferință.
Nu e de mirare că era considerat periculos de contemporanii săi. Piesele lui puneau sistematic sub semnul întrebării deciziile, practicile și chiar miturile care făceau ca puterea Atenei să pară sacră. Acolo unde alți artiști ofereau alinare, Euripide oferea îndoială și scandal.
Euripide a murit în 406 î.Hr., în Macedonia, departe de cetatea care nu i-a recunoscut niciodată pe deplin geniul. Printr-o ironie a sorții, abia după moartea sa Atena i-a prețuit cu adevărat opera.
Piesele lui au devenit mai populare decât ale rivalilor săi, iar generații întregi de spectatori, din Roma antică până în Europa modernă, au găsit în ele o sinceritate crudă care continuă să rezoneze și astăzi.
Poate că Atena s-a temut de oglinzile pe care Euripide i le punea în față, arătându-i defectele, dar istoria nu l-a uitat. El și-a obligat publicul să se privească pe sine și lumea în care trăia fără iluzii. Acesta este, mai presus de orice, motivul pentru care rămâne cel mai radical dramaturg al Greciei clasice.
