De două ori pe lună, doi bărbați japonezi își îmbracau echipamentul de scufundare și intrau în mare. Unul își căuta soția. Celălalt, fiica. Amândouă au fost luate de valurile devastatoare ale tsunamiului care a lovit Japonia în urmă cu 15 ani. Conștienți că nu mai puteau fi în viață. Dar speranța de a găsi ceva, orice, le oferea un sens fără de care nu ar fi putut merge mai departe, scrie BBC.
Sub apele strălucitoare ale golfului Onagawa, în prefectura Miyagi din nord-estul Japoniei, fundul mării era presărat cu frigidere, televizoare, mașini, camioane și unelte de pescuit, toate acoperite de un strat gros de noroi.
„Imaginează-ți un oraș mare, trecut printr-un tocător și aruncat în ocean”, a descris un oceanograf efectul tsunamiului.
La suprafață, însă, totul era schimbat.
Bărcile de pescuit reveniseră pe mare, peștele fiind esențial pentru alimentația japonezilor și pentru economia locală. Portul, cândva plin de viață, fusese curățat de resturi. În locul lui se întindea acum o platformă imensă de beton, goală, cu o singură excepție: într-un colț, un mic altar improvizat din foi A4 plastifiate, o crizantemă roz din plastic și, ciudat, un brad de Crăciun.
Aici se afla odinioară sucursala locală a băncii Shichijushichi.
Ziua în care totul s-a rupt
Pe 11 martie 2011, la ora 14:50, alarma de tsunami a sunat în timp ce angajații băncii curățau pagubele provocate de cutremurul care avusese loc câteva minute mai devreme. Directorul era plecat, dar în drum spre bancă a văzut marea retrăgându-se brusc, un semn sigur că urmează un tsunami. Ajuns în clădire, le-a spus tuturor să urce imediat pe acoperișul clădirii cu două etaje.
La scurt timp, sirenele au anunțat evacuarea spre zonele înalte. La doar câteva sute de metri se ridicau pantele abrupte ale muntelui Horikiri, unde mulți oameni reușiseră deja să ajungă.
O angajată a cerut voie să plece acasă, îngrijorată pentru copiii ei. Directorul nu a oprit-o. A alergat până la mașină, parcată la 300 de metri, și a plecat. A supraviețuit.
Cei rămași au primit la radio avertismentul: un tsunami de șase metri urma să lovească la ora 15:10.
Printre cei 13 angajați aflați pe acoperiș se număra Yuko Takamatsu, în vârstă de 47 de ani. Soțul ei, Yasuo, o dusese dimineața cu mașina la serviciu. Pe drum vorbiseră despre ce vor mânca la cină. „Să nu spui «orice e bine»”, îi spusese ea.
Lângă Yuko se afla Emi Narita, 26 de ani, din orașul vecin Ishinomaki. Cu o seară înainte își văzuse tatăl, Masaaki, când trecuse să-și ia cina gătită de bunica ei.
Angajații s-a consultat rapid dacă mai au timp să fugă la spitalul din apropiere, o clădire mult mai înaltă. Au decis să rămână. Un tsunami de șase metri nu ar fi ajuns decât la primul etaj. Unii au coborât să-și ia paltoanele – era frig, încă mai era zăpadă pe jos.
Yuko i-a trimis soțului un mesaj: „Ești în siguranță? Vreau să vin acasă.”
Valul care a înghițit totul
Câteva clipe mai târziu, tsunamiul a lovit Onagawa. Apa neagră a intrat cu forță în oraș, doborând clădiri, ridicând mașini și camioane ca pe niște jucării. În câteva minute, marea a acoperit zone considerate până atunci sigure.
Banca s-a umplut rapid de apă. În doar cinci minute, jumătate din clădire era inundată. Angajații s-au urcat și mai sus, pe acoperișul unei camere electrice aflate pe clădire. Urcând pe scara verticală de trei metri, vântul aproape că i-a smuls.
Mulți au fost martori la lupta lor disperată. O postare pe Facebook spunea: „Ni se strânge inima de fiecare dată când ne gândim la angajatele băncii, în fuste, urcând scara cu o frică de neimaginat, și la bărbații care și-au aruncat paltoanele, în ciuda frigului, fricii, disperării și regretului.”
Valul a fost mult mai mare decât se aștepta oricine. De peste trei ori mai înalt decât cel mai grav tsunami cunoscut anterior.
Adăposturile desemnate au fost inundate. Chiar și spitalul a fost lovit, patru oameni au murit în clădire, alți 16 în parcare.
Onagawa a fost aproape ras de pe hartă. Peste 5.000 de clădiri au fost distruse sau grav avariate.
Căutarea care nu se mai termină
A doua zi dimineață, Yasuo Takamatsu a pornit spre spital, căutând-o pe Yuko. A fost nevoit să-și lase mașina și să înainteze printre dărâmături. Când a aflat că nu se află acolo, a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.
„Mi-au spus că a fost luată de tsunami. După aceea nu mai puteam sta în picioare. Parcă toată puterea mea fusese spălată de apă”, spune el.
Singurul lucru găsit a fost telefonul ei, în parcarea din spatele băncii. Luni mai târziu, l-a deschis. A funcționat. Ultimul mesaj, netrimis, spunea: „Tsunamiul este devastator.”
Din cei 13 oameni aflați pe acoperiș, unul singur a supraviețuit. A fost purtat în larg, agățat de resturi, și salvat după ore întregi. Patru trupuri au fost recuperate. Opt persoane, printre care Yuko și Emi, au rămas dispărute.
Scufundări pentru speranță
Doi ani mai târziu, văzând scafandrii Gărzii de Coastă căutând rămășițe, Takamatsu a avut o idee: va face și el același lucru.
„Am învățat să mă scufund. Simțeam că, atâta timp cât continui să cobor sub apă, într-o zi o voi întâlni”, spune el.
Narita i s-a alăturat. Ambii, trecuți de 50 de ani, au avut dificultăți. Frica de a rămâne fără oxigen. Incapacitatea de a-și controla respirația. Dar nu au renunțat.
Au făcut sute de scufundări. Au găsit albume de nuntă, obiecte ale copiilor, portofele. Tot ce avea un nume a fost returnat. Fotografiile pot fi, uneori, salvate.
Căutarea le-a dat un scop.
„Sincer… încă vreau să o găsesc și să o aduc acasă”, spunea bărbatul care, la fiecare două săptămâni, obișnuia să se scufunde în căutarea celei care i-a fost alături ani de zile.
Ştiri video recomandate
