Povestea ornitorincului trimis în mare secret de Australia lui Winston Churchill. Moartea lui a fost ascunsă de teama unui scandal

În 1943, o navă camuflată a plecat din Australia spre Anglia, transportând o încărcătură strict secretă: un singur ornitorinc tânăr. Numit după viitorul său proprietar, prim-ministrul britanic Winston Churchill, animalul rar era un cadou fără precedent din partea unei țări care încerca cu disperare să-i câștige bunăvoința, în timp ce Al Doilea Război Mondial se extindea în Pacific, scrie BBC. Dar, înainte să-și întâlnească celebrul omonim, micul ambasador a murit pe drum, iar moartea lui a fost ascunsă de teama unui scandal diplomatic, întreținând un mister care abia acum începe să fie dezlegat.

Dar, la câteva zile după sosirea lui Winston, în timp ce războiul făcea ravagii în mările din jurul său, animalul a fost găsit mort în cvariul special construit pentru el.

Temându-se de un potențial incident diplomatic, moartea lui Winston, împreună cu însăși existența sa, au fost ascunse.

A fost conservat, împăiat și așezat în liniște în biroul omonimului său, zvonurile că ar fi murit din cauza unui șoc provocat de un obuz de submarin nazist fiind șoptite ușor în eter.

Rămâne însă misterul - cine sau ce l-a ucis cu adevărat pe Winston?

Doi Winston și un război

Lumea a fost întotdeauna fascinată de ornitorinci. Un mamifer ouător, cu fața și picioarele unei rațe, un corp în formă de vidră și o coadă inspirată de castor, mulți au crezut că creatura era o farsă elaborată; un truc de taxidermie.

Pentru Churchill, un colecționar avid de animale rare și exotice, intriga ornitorincului nu a făcut decât să-și intensifice dorința de a avea unul, sau șase, pentru menajeria sa. Și, în 1943, i-a spus același lucru ministrului australian de externe, H.V. „Doc” Evatt.

În ochii lui Evatt, faptul că țara sa interzisese exportul acestor creaturi, sau că erau notoriu de dificil de transportat și niciuna nu supraviețuise vreodată unei călătorii atât de lungi, erau doar provocări care trebuiau depășite.

Australia se simțea din ce în ce mai abandonată de patria mamă pe măsură ce japonezii se apropiau, și dacă o bandă de ornitorinci îl putea ajuta pe Churchill să răspundă mai favorabil cererilor de sprijin ale Canberrei, țara era gata să facă o încercare.

Conservatoristul David Fleay, căruia i s-a cerut să ajute la misiune, a fost mai puțin dispus să se adapteze.

„Imaginați-vă orice om care poartă responsabilitățile pe care le-a avut Churchill, găsind timp să se gândească măcar, darămite să-și dorească, șase ornitorinci cu cioc de rață”, a scris el în cartea sa din 1980, Ornitorincul paradoxal.

După relatarea lui Fleay, acesta a reușit să-i convingă pe politicieni să reducă numărul ornitorincilor de la șase la unul, iar tânărul Winston a fost capturat dintr-un râu de lângă Melbourne la scurt timp după aceea.

I s-a pregătit o locuință elaborată, cu vizuini căptușite cu fân și apă proaspătă de pârâu australian, precum și un meniu de 50.000 de viermi și diverse gustări. De asemenea, a fost angajat un însoțitor care să-i satisfacă toate nevoile pe parcursul călătoriei de 45 de zile.

Moartea lui Winston...ornitorincul

Winston a traversat Pacificul, prin Canalul Panama și în Oceanul Atlantic, înainte ca tragedia să lovească.

Într-o scrisoare către Evatt, Churchill a spus că a fost „îndurerat” să raporteze că ornitorincul care i-a fost trimis „cu amabilitate” murise în ultima parte a călătoriei.

„Pierderea sa este o mare dezamăgire pentru mine”, a spus el.

Eșecul misiunii a fost ținut secret ani de zile, pentru a evita orice protest public. Însă, în cele din urmă, știrile despre moartea lui Winston au început să apară în ziare. Nava întâlnise un submarin german, susțineau ei, iar ornitorincul fusese "zguduit" puternic de numeroase explozii.

„Era atât de evident că, dacă nu ar fi fost nenorocirile războiului, un ornitorinc mic, frumos, prosper și sănătos ar fi intrat în istorie, fiind numărul unu de acest fel care s-a stabilit în Anglia,"  scris Fleay, decenii mai târziu.

Misterul morții dezvăluit după 82 de ani

„Este o poveste tentantă, nu-i așa?”, spune doctorandul Harrison Croft pentru BBC.

Dar este una care a stârnit mult timp suspiciuni.

Așadar, anul trecut, Croft și-a început propria călătorie: o căutare a adevărului.

Accesând arhive atât din Canberra, cât și din Londra, studentul de la Universitatea Monash a găsit o mulțime de înregistrări ale echipajului navei, inclusiv un interviu cu însoțitorul ornitorincului, însărcinat să-l țină în viață pe Winston.

„Au făcut un fel de autopsie, iar el a fost foarte meticulos. Era foarte sigur că nu a existat nicio explozie, că totul a fost foarte calm și liniștit la bord”, spune Croft.

La un stat distanță, o altă echipă din Sydney investiga, la rândul ei, viața lui Winston. Cu ajutorul unei echipe de stagiari de la Universitatea din Sydney, au început să digitalizeze toate înregistrările lui Fleay, în încercarea de a afla adevărul.

Încă din anii 1940, se știa că ornitorincii erau mâncăcioși înrăiți. Legenda despre apetitul speciei era atât de bine cunoscută, încât autoritățile britanice redactaseră un anunț prin care ofereau bani băieților tineri ca să prindă viermi și să-i aducă pentru hrănirea lui Winston la sosirea acestuia.

În jurnalul de bord al însoțitorului ornitorincului, stagiarii au găsit dovezi că rațiile de hrană au început să fie reduse pe parcurs, pe măsură ce viermii transportați mureau.

„E mult mai ușor să dăm vina pe germani decât să recunoaștem că nu l-am hrănit suficient"

Însă temperaturile apei și aerului, notate zilnic la orele 8:00 și 18:00, au oferit cheia dezlegării misterului.

Aceste măsurători erau făcute în cele mai răcoroase momente ale zilei și, totuși, pe măsură ce nava a traversat ecuatorul timp de aproape o săptămână, temperaturile înregistrate depășeau cu mult 27°C, ceea ce se știe astăzi că reprezintă pragul de siguranță pentru transportul ornitorincilor.

Astfel, echipa Universității din Sydney a putut să concluzioneze că Winston fusese, practic, gătit de viu.

Deși nu pot exclude definitiv povestea șocantă a obuzului de submarin, cercetătorii susțin că expunerea prelungită la temperaturi atât de ridicate ar fi fost suficientă pentru a-l ucide pe Winston.

„E mult mai ușor să dăm vina pe germani decât să recunoaștem că nu l-am hrănit suficient sau că nu i-am reglat corect temperatura”, a declarat Ewan Cowan, unul dintre cei care au cercetat arhivele, pentru BBC.

„Istoria depinde complet de cine spune povestea”, adaugă Paul Zaki.

Sfârșitul diplomației ornitorincului 

Nedemoralizată de eșecul primei încercări de „diplomație a ornitorincului”, Australia a încercat din nou în 1947.

Încântat de reușita reproducerii unui ornitorinc în captivitate pentru prima dată, o performanță care nu avea să fie repetată timp de încă 50 de ani, David Fleay a convins guvernul australian să permită Grădinii Zoologice din Bronx să primească trei astfel de creaturi, în încercarea de a aprofunda legăturile cu SUA.

Spre deosebire de călătoria secretă a lui Winston prin Pacific, această deplasare a atras atenția întregii lumi. Betty, Penelope și Cecil au acostat la Boston cu mare fast, înainte de a fi escortați cu o limuzină la New York, unde ambasadorul Australiei îi aștepta pentru a le oferi primul lor vierme ceremonial.

Betty a murit la scurt timp după sosire, dar Penelope și Cecil au devenit rapid vedete. Mulțimile se înghesuiau să-i vadă, o „nuntă” era deja în plan, iar tabloidele le urmăreau fiecare mișcare.

Ornitorincii sunt creaturi solitare, dar New York-ului i se promisese o poveste de iubire. Și, în timp ce Cecil părea îndrăgostit, Penelope s-a dovedit mai puțin interesată. În presă, a fost descrisă drept o „femeie obraznică”, „una dintre acele femele care țin masculul pe jar”.

În 1953, însă, cei doi au avut o aventură de patru zile, relatată de tabloide cu un limbaj destul de colorat ca „orgii de dragoste care durează toată noaptea”, alimentate de „cantități copioase de raci și viermi”.

Penelope a început curând să-și facă un cuib, iar lumea aștepta cu sufletul la gură puii, care ar fi reprezentat o descoperire științifică uriașă,  doar al doilea caz de reproducere în captivitate și primul din afara Australiei.

După patru luni de tratamente regale și rații duble pentru Penelope, îngrijitorii grădinii zoologice au verificat cuibul, în fața unei mulțimi de reporteri nerăbdători.

Dar nu au găsit niciun pui, ci doar o Penelope cu o figură vinovată, care a fost acuzată că și-a „falsificat” sarcina pentru a obține mai mulți viermi și mai puțină atenție din partea lui Cecil.

„A fost un adevărat scandal”, spune Ewan Cowan,  iar reputația Penelopei nu și-a mai revenit niciodată.

Ani mai târziu, în 1957, ea a dispărut din țarc, declanșând o misiune de căutare și salvare care a durat săptămâni, înainte ca grădina zoologică să o declare „presupus pierdută și probabil moartă”.

La o zi după ce căutările au fost suspendate, Cecil a murit , presa scriind că de „inimă frântă”. Odată cu ei, a fost îngropată și ideea de a mai folosi vreodată ornitorincul în diplomație.

Deși Grădina Zoologică din Bronx a încercat din nou, în 1958, să aducă mai mulți ornitorinci, animalele fragile nu au rezistat nici măcar un an, iar Australia a înăsprit rapid legile care interziceau exportul lor, mai scrie BBC.