Moartea nu oferă, de obicei, o a doua viață. Dar exact asta i s-a întâmplat lui Patrick Charnley. Era un avocat de succes în mediul corporatist, pentru care timpul liber însemna „timp pierdut”. Trăia într-un ritm alert și se împingea constant spre performanță. În 2021, în plină pandemie, lucrând ore în șir și fiind într-o formă fizică excelentă, Patrick a suferit un stop cardiac la doar 39 de ani.
O seară aparent banală, petrecută pe canapea mâncând cârnați cu cartofi prăjiți, s-a transformat într-un coșmar, scrie bbc. Patrick s-a prăbușit inconștient.
Cauza a fost o afecțiune ereditară. Inima i s-a oprit. A fost declarat clinic mort timp de 40 de minute. Soția lui a început imediat manevrele de resuscitare, în timp ce cei doi copii, atunci de nouă și șapte ani, au fugit după ajutor.
Paramedicii au încercat de mai multe ori să-l resusciteze cu defibrilatorul, fără succes. Când viața îi scăpa printre degete, au decis să-i administreze adrenalină, ca „o ultimă șansă”, spune Patrick. Soția lui începuse deja să creadă că nu mai există nicio speranță.
Apoi, în mod aproape miraculos, inima i-a pornit din nou.
Patrick s-a trezit dintr-o comă care a durat o săptămână, dar nu mai era același om. Suferise o leziune cerebrală care îi afectează vederea, memoria și rezistența fizică. Nu a mai putut să muncească și să trăiască așa cum o făcea înainte. Spune însă că această schimbare l-a ajutat să fie mai prezent în viață și în relațiile cu cei din jur.
Este o schimbare de perspectivă despre care vorbește în podcastul Ready to Talk, realizat de Emma Barnett, și pe care spune că nu ar da-o înapoi, nici măcar dacă ar putea reveni la viața lui de dinainte.
„M-am trezit orb”
Drumul până la acceptare a fost însă profund traumatic.
„M-am trezit orb”, spune Patrick despre prima amintire de după comă. „Simțeam lucrurile din jur, dar nu eram cu adevărat conectat la ele”.
Pierderea vederii a declanșat halucinații intense, cunoscute sub numele de sindromul Charles Bonnet. Creierul încearcă astfel să „completeze” lipsa informației vizuale.
Unele dintre aceste halucinații au fost înfricoșătoare, spune el, dar altele au fost surprinzător de frumoase. La un moment dat, după operația pe cord deschis, era convins că o asistentă americană vrea să-l omoare.
În alte episoade, însă, se simțea liniștit. Una dintre halucinații l-a purtat într-un sanatoriu din Alpi, unde privea munții acoperiți de zăpadă, iar asistentele vorbeau în camera alăturată. Spune că acea imagine i-a oferit un sentiment profund de siguranță și pace.
Pe măsură ce vederea i-a revenit treptat, medicii au constatat că problemele sunt cauzate de leziunea cerebrală. Astăzi, vede doar parțial, comparabil cu „privitul printr-un telescop”.
Primele teste cognitive l-au plasat în ultimele două procente la capitolele memorie și viteză de procesare. Deși s-a îmbunătățit mult, încă are dificultăți în a reține informații imediate.
Impactul real al rănilor a devenit evident abia după ce s-a întors acasă. Oboseala severă îl obligă să-și gestioneze strict energia. „Nu mă trezesc niciodată odihnit. Mă trezesc obosit în fiecare zi și, pe măsură ce trece ziua, e tot mai rău”, explică el.
Au apărut și schimbări mentale greu de acceptat. După perioada inițială de recuperare, Patrick spune că „nu îi mai păsa de nimic”. Nu era depresie propriu-zisă, ci o afecțiune numită apatie patologică, pe care o descrie ca pe o stare de plutire prin timp, fără un punct de sprijin.
Terapia și tratamentul l-au ajutat să-și recapete motivația. Psihologul l-a încurajat să își jelească viața pe care a pierdut-o. Spune însă că îi lipsesc spontaneitatea și posibilitatea de a se integra normal printre oamenii de vârsta lui, dar și energia de a se juca activ cu copiii săi.
Simte și un regret față de soția lui, pentru că a ajuns să depindă de ea pentru amintiri. „În realitate, ea este îngrijitoarea mea”, recunoaște. „Trăiesc ca și cum aș fi foarte, foarte bătrân”.
„Trăiesc o viață mai bogată”
În ciuda tuturor schimbărilor, Patrick spune că, în multe privințe, preferă viața pe care o are acum. Și-a schimbat cariera și a devenit scriitor, iar timpul câștigat îl folosește pentru a se bucura mai mult de viață.
„Trăiesc mai încet acum, nu pentru că vreau, ci pentru că trebuie. Dar apreciez asta. Văd frumusețea lucrurilor mult mai clar decât înainte. Simt că trăiesc o existență mai bogată fiind mai lent”, spune el. „Perspectiva mea s-a schimbat fundamental. Sunt recunoscător că sunt în viață”.
Relația cu familia s-a îmbunătățit și ea. Pot râde împreună de ciudățeniile bolii lui. „Suntem mai uniți ca niciodată. Avem o legătură mult mai strânsă din cauza a ceea ce ni s-a întâmplat”, spune Patrick. „Familia a fost mereu cel mai important lucru pentru mine, dar acum pot să ofer mult mai mult din mine. Înainte trăiam doar la suprafața acestei relații”.
Situația sa aparte l-a ajutat să se rupă de rutina zilnică a muncii.
„Mulți oameni simt asta: sunt prea ocupați ca să-și trăiască viața. Eu nu aș schimba ce mi s-a întâmplat. Chiar și cu toate limitările, îmi place viața mea de acum. Îmi place să fiu acasă când copiii vin de la școală. Îmi place să nu mai alerg dintr-un loc în altul”, mai spune el.
Ştiri video recomandate
