Sparta este cunoscută mai ales pentru disciplina militară și respingerea luxului, dar una dintre cele mai radicale forme de control practicate de stat ar fi fost una economică, nu militară. Potrivit tradiției, legiuitorul Licurg ar fi interzis folosirea monedelor din aur și argint și le-ar fi înlocuit cu bani din fier, făcuți intenționat greu de folosit și aproape imposibil de acumulat, scrie Greek Reporter.
Măsura este prezentată adesea drept una dintre cele mai clare expresii ale idealului spartan: o societate construită astfel încât să reducă diferențele de avere și, în același timp, tentația furtului sau a corupției.
Povestea ridică însă probleme istorice. Perioada în care ar fi trăit Licurg nu se potrivește cu momentul în care monedele au început efectiv să fie folosite în lumea greacă. Chiar și așa, banii din fier rămân un exemplu interesant despre felul în care moneda poate deveni un instrument de disciplină socială, indiferent de modul în care spartanii de mai târziu au ales să explice originea sistemului.
De unde veneau ciudații „bani” ai spartanilor
Acești bani nu semănau deloc cu monedele așa cum le știm astăzi. Erau, de fapt, obeloi, niște țepușe lungi din fier, de aproximativ 1,2 metri, folosite inițial pentru frigerea cărnii.
Potrivit lui Plutarh, bucățile de fier erau încălzite până deveneau roșii, apoi erau răcite în oțet. Procedeul ar fi făcut metalul casant și inutil pentru fabricarea armelor, a uneltelor sau a altor obiecte care ar fi putut avea valoare.
Ideea ar fi fost tocmai aceasta: fierul folosit ca monedă să nu poată fi transformat în altceva și să nu aibă valoare în afara Spartei.
Dimensiunea lui făcea sistemul și mai nepractic. Pentru a păstra o sumă importantă era nevoie de mult spațiu, iar pentru transportul ei puteau fi necesari chiar și boi. Cu alte cuvinte, o avere nu putea fi strânsă sau mutată ușor și, mai ales, nu putea fi ascunsă.
Acest lucru avea și efecte sociale directe. Furtul devenea mult mai dificil, pentru că mutarea unei cantități mari de fier necesita efort și era greu de făcut pe ascuns. Și mita era complicată: un funcționar nu putea primi discret o sumă care venea, practic, cu căruța.
Faptul că acești bani nu aveau aproape nicio valoare în afara Laconiei afecta și comerțul cu alte regiuni.
Negustorii care aduceau produse precum mirodenii, textile sau bijuterii aveau puține motive să facă afaceri într-un loc unde plata primită nu le folosea nicăieri în altă parte. În timp, astfel de produse de lux ar fi ajuns tot mai rar în Sparta.
Efectul mai larg era acela că averea materială îi putea diferenția mai greu pe cetățenii spartani. Statutul social ajungea să fie legat mai degrabă de comportamentul militar și de disciplina civică decât de bogăția personală.
Ce se știe, de fapt, despre această poveste
Problema este că baza istorică a acestei povești nu se potrivește foarte bine cu evoluția cunoscută a economiei grecești.
Monedele bătute sunt considerate, în general, o invenție apărută în Lydia în secolul al VII-lea î.Hr., adică după perioada în care tradiția spune că ar fi trăit Licurg.
Asta creează o problemă evidentă: Sparta nu putea respinge în mod deliberat un sistem monetar care încă nu exista.
O explicație mai plauzibilă este că primele societăți grecești foloseau deja diferite forme de „bani-unelte”, printre care și țepușele din fier, înainte de apariția monedelor propriu-zise. În acest caz, Sparta nu ar fi inventat sistemul din motive filosofice, ci pur și simplu ar fi continuat mai mult timp să folosească o formă veche de plată, în timp ce alte state grecești treceau la monede.
Chiar și limbajul pare să susțină această variantă. Moneda ateniană numită obol își trage numele chiar de la obelos, țepușa din fier folosită înainte de apariția monedelor în mai multe regiuni ale lumii grecești.
Tradiția spartană de mai târziu pare să fi reinterpretat însă această situație ca pe o decizie intenționată a lui Licurg, menită să impună disciplină morală și civică.
Cu alte cuvinte, ceea ce ar fi putut începe pur și simplu ca păstrarea unui sistem economic mai vechi a fost transformat, în timp, într-o dovadă a austerității și a viziunii spartane.
Este un mecanism care nu aparține doar Spartei antice: societățile tind uneori să privească înapoi și să atribuie intenție, înțelepciune sau strategie unor lucruri care, la momentul respectiv, au fost mai degrabă rezultatul contextului istoric.
