Alexandru Cazzaniga, italian de origine română, va fi unul dintre cei 10.001 purtători ai flăcării olimpice în Italia cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Milano Cortina, pe data de 3 februarie. Povestea sa de viaţă pare scenariul unui film şi începe în 1991 când acesta a fost adoptat dintr-un orfelinat din România de o familie de italieni la sugestia Maicăi Tereza.
- Domnule Alexandru Cazzaniga, aveți un prenume românesc și un nume italian, deci sunteți cetățean italian, dar de origine română. Știu că povestea vieții dumneavoastră pare desprinsă dintr-un film și este incredibilă. Așadar cum ați ajuns să trăiți în Italia?
A.C.: Totul a fost o coincidență a destinului. Tatăl meu, la acea vreme, era consilier regional pentru industriile mici și mijlocii din Lombardia, deci călătorea mult în lume. În acea perioadă, în ianuarie, era în China, iar la întoarcere trebuia să facă escală la Bombay și apoi să zboare de la Bombay la Milano. La Bombay a luat un avion aproape gol, era 9 ianuarie 1991. Tatăl meu s-a retras în spate ca să se odihnească împreună cu echipa lui, iar mama mea a stat singură, într-o altă zonă, într-un loc mai confortabil. La îmbarcare s-au așezat lângă ea două călugărițe, fiecare cu copii în brațe, iar una dintre ele purta vălul alb cu dungă albastră. Era micuță, firavă, puțin trecută de prima tinerețe. Avionul fiind aproape gol, s-a așezat lângă mama mea și timp de opt ore mama mea încă nu își explică cum a putut vorbi opt ore în engleză cu această călugăriță. Era Maica Tereza din Calcutta.
Au vorbit mult, iar la final ea i-a spus, printre altele: „Sunteți o familie profund umană, specială, cu valori puternice și puteți face un gest extraordinar de mare umanitate. Mergeți în România, o țară din păcate greu încercată de dictatura lui Ceaușescu în acea perioadă, ianuarie 1991. Mulți copii sunt în orfelinate, fie din alegere, fie pentru că părinții nu le pot oferi un viitor liniștit. Dacă vreți să faceți un act de caritate, de ajutor și de speranță pentru acei copii, vă invit cu adevărat să faceți acest gest de adevărată umanitate, pentru că aveți acest caracter, această umanitate în priviri și acest mod de a fi. Sunteți oameni cu adevărat speciali.” Din acel moment, părinții mei, imediat ce s-au întors la Milano, au depus cererea de adopție și, în mod magic, știind cât de lungi sunt procedurile birocratice pentru acest tip de cerere, totul s-a rezolvat în două-trei săptămâni. Un lucru incredibil. Au mers la final de ianuarie, pe 24–25 ianuarie, la orfelinat, în 1991, o coincidență în cadrul unei coincidențe.
Mama mea le-a spus: „Avem nevoie de un copil care să necesite nu doar îngrijiri medicale, ci și multă afecțiune, dragoste și atenție.” Atunci m-au chemat și a existat un moment foarte intens între mine și mama mea. M-am aruncat spre ea, ca și cum aș fi cerut iubire, ajutor, ca și cum aș fi spus: „Luați-mă.” Aveam patru ani și jumătate. A fost un moment foarte puternic, apoi în următoarea lună ai mei au venit adesea în România de la Milano şi ca îmi aducă dulciuri, mâncare, dar mai ales să construiască o relație, după acea întâlnire când mi-au spus „da” și, pas cu pas, după o lună, pe 25 februarie 1991, m-au luat și m-au dus în Italia.
- Ați întâlnit-o vreodată pe Maica Tereza?
A.C.: Nu, nu am avut ocazia, pentru că era foarte ocupată, dar știu că ea este nașa mea spirituală și că, datorită ei și a cuvintelor ei, s-a declanșat acest „miracol”, acest dar și acest act de caritate.
- Aveți amintiri din perioada petrecută în orfelinat, în timpul regimului Ceaușescu?
A.C.: Să spunem că eram lăsați în voia sorții. Stăteam jos, pe podea, în fața unei uși sau a unui perete, seara lăsați acolo. Nu aveau personal, deci eram lăsați singuri. Ne imaginam tot felul de lucruri la acea ușă: cine va veni, ce se va întâmpla, așteptând pur și simplu trecerea timpului. Barele paturilor erau ca niște gratii de închisoare, din fier, înalte, astfel încât nu puteai ieși. Camerele erau foarte aglomerate, cu multe paturi, plânsete, țipete.
- Știu că vă numiți Alexandru și că părinții nu v-au schimbat numele, ca simbol al respectului pentru trecutul și originile dumneavoastră.
A.C.: Mi-au spus: „Vrem ca tu să îți cunoști trecutul, să nu îți uiți niciodată originile și să iubești locul unde te-ai născut.” Iar eu sunt foarte conștient și fericit pentru acest lucru. Mi-au lăsat numele de botez Alexandru, dar numele meu real este Alexandru Filip.
- Ați fost vreodată în România?
A.C.: Da, la 18 ani, la 25, la 30 și la 35–36 de ani. Am revăzut orfelinatul unde am fost, am cunoscut directoarea de atunci, o persoană extraordinară, foarte bună, foarte dedicată. După, acum 5 sau 10 ani, clădirile au fost demolate pentru că erau degradate, dar sigur există încă acolo, dar desigur refăcute, respectând normele sanitare și legale.
- Cum ați regăsit România? Cum vedeți România astăzi?
A.C.: Cred că România este o țară care își cunoaște greșelile, știe că poate face mult și că poate demonstra şi oferi mult. Se află într-o competiție puternică în Europa. Ursula von der Leyen are șase vicepreședinți ai Comisiei Europene, iar România se află printre aceștia, este un semn de recunoaștere și respect din partea Europei.
- Cunoașteți câteva cuvinte în română?
A.C.: Nu vorbesc limba română, dar cunosc câteva cuvinte și încerc să învăț.
- Cum ați ajuns să fiți ales ca unul dintre cei 10.001 purtători ai torței olimpice pentru Jocurile Olimpice Milano–Cortina?
A.C.: Nu am candidat, dar nu pentru că nu era un act frumos să îţi depui candidatura, ci pentru că am considerat că cei care candidează trebuie să fie oameni mai sportivi, mai calificați, că existau alte persoane cu mai multe caracteristici în acest sens decât mine. Însă, în mod incredibil, pe 7 noiembrie am primit un apel. Eu având foarte multe treburi, eram la un eveniment la o cazarmă din Milano şi a răspuns secretara mea : „Sunt Giovanna Isabella Loci, responsabil general al CIO, Comitetul Internațional Olimpic și al Fundației Milano–Cortina, care se ocupă de purtătorii flăcării olimpice şi de persoanele publice, aş vrea să vorbesc cu Cazzaniga Alexandru”. Secretara mi-a făcut legătura şi doamna Giovanna Isabella Loci mi-a spus: „Știm că sunteți o persoană cu reputație înaltă, credibilitate în Italia și în străinătate, implicat în asociații, fundații, academii, ordine, politică națională și regională, filantropie, afaceri de familie și relații internaționale. Sunteţi foarte cunoscut în lumea afacerilor şi îndepliniți cele zece criterii ale noastre, plus trei speciale: etica olimpică, valorile sportului și reprezentarea Italiei în lume. Prin urmare, vă numim unul dintre purtătorii oficiali ai torței olimpice pentru Jocurile Olimpice Milano–Cortina 2026. Veți fi purtător al flacăii olimpice, un simbol al păcii, al unirii popoarelor și al solidarității.
- Ce ați gândit în acel moment?
A.C.: Spun mereu că nu m-am considerat niciodată o persoană publică, dar această oportunitate m-a făcut să conștientizez că sunt un exemplu pentru alții și mă mobilizează să fac mai mult pentru ceilalți, să mă implic cu şi către ceilalţi. Am simțit uimire, nu-mi venea să cred, dar am simţit și mândrie, pentru că cineva important m-a recomandat la CIO, iar CIO a făcut verificările şi m-a ales. Ca purtător al torţei olimpice poţi fi ales de mai multe instituţii sau de către sponsori, dar eu am fost ales chiar de Comitetul Olimpic. Evenimentul va avea loc pe 3 februarie, într-o zi de marți, iar distanța pe care trebuie să o parcurg va fi de un kilometru.
- Va trebui să alergați un kilometru?
A.C.: Da, fac sală și mă antrenez. Această experiență m-a făcut să înțeleg că sunt o persoană publică şi un exemplu pentru multe persoane și mă onorează acest lucru. - La ce vă veți gândi în momentul în care veți alerga cu flacăra olimpică? A.C:: Aceasta este o ocazie istorică. Nu se întâmplă des ca Olimpiada să aibă loc în țara ta. Voi dedica acest moment mamei mele, care a murit pe 15 iunie. Ea îmi spunea acum un an: „Adu-ţi aminte, Alexandru, că noi suntem o familie care nu îşi poate permite luxul şi plăcerea de a se opri, dar trebuie să dăm mereu un exemplu şi să ne implicăm în fiecare moment.”
- Veți purta mesajul mamei în minte când veți alerga acel kilometru?
A.C.: Da, și mă voi gândi la toate persoanele care m-au ajutat de la patru ani și jumătate până azi: medici, psihologi, profesori. Ai mei m-au îngrijit în tot ce însemn, în valori, în ceea ce priveşte sănătatea, relațiile interumane. Apoi m-am ridicat singur, m-am implicat și am reuşit. Acesta este rezultatul respectului și aprecierii primite şi recunoscute din partea multor persoane din mai multe domenii: asociații, fundații, academii, politică, ordine filantropie, sănătate.
- Felicitări și mult succes! Mulţumim pentru interviu!
A.C.: Mulţumesc! Pentru mine este o onoare, un privilegiu şi o mândrie că ţara mea îmi este alături în acest moment important din viaţa mea!
Ştiri video recomandate
