O adolescentă de 17 ani din Franța, diagnosticată cu hipertimestezie, uimește neurologii prin capacitatea ei rară de a retrăi cu precizie fiecare moment din trecut și de a-și proiecta viitorul cu aceeași intensitate emoțională și senzorială, un fenomen descris de cercetători ca pe o „călătorie mentală în timp”.
Într-un studiu publicat în august în revista Neurocase, cercetătorii de la Institut du Cerveau din Paris descriu universul cognitiv extraordinar al unei eleve de liceu - T.L. - a cărei memorie pare desprinsă dintr-un scenariu SF, scrie Daily Galaxy.
Diagnosticată cu hipertimestezie - o afecțiune neurologică extrem de rară, prezentă la mai puțin de 100 de persoane în lume - T.L. poate retrăi evenimente din viața sa cu un nivel incredibil de detaliu. Ceea ce o face unică este însă faptul că, potrivit cercetătorilor, ea are și capacitatea neobișnuită de a se proiecta în propriul viitor cu aceeași intensitate emoțională și bogăție senzorială. Autorii studiului numesc acest fenomen o formă de „călătorie mentală în timp”.
„Nu își imaginează doar ce ar putea să se întâmple. Ea îl trăiește ca și cum s-ar fi întâmplat deja”, explică dr. Valentina La Corte, neurocercetător și autoare principală a studiului. „Nu e fantezie, ci o proiecție episodică complet imersivă.”
Acest caz, care atrage tot mai mult interes atât în cercurile clinice, cât și în cele filosofice, ridică întrebări complexe. Cea mai importantă: ce este, de fapt, timpul atunci când creierul nu face diferența între memorie și imaginație?
Ce este hipertimestezia și cât de rară este?
Hipertimestezia, cunoscută și sub numele de memorie autobiografică superioară (HSAM), a fost documentată pentru prima dată în literatura de specialitate la începutul anilor 2000. Spre deosebire de memoria fotografică (un concept controversat), hipertimestezia presupune capacitatea de a-ți aminti aproape fiecare zi din viață în detalii remarcabile, mai ales experiențe personale.
Cei care au această abilitate pot povesti ce au făcut într-o anumită zi cu ani în urmă, inclusiv cum era vremea și ce haine purtau. Însă darul vine și cu dezavantaje: mulți relatează că sunt copleșiți de fluxul constant de amintiri involuntare, inclusiv evenimente dureroase sau traumatice pe care nu le pot suprima.
Cazul lui T.L. diferă prin faptul că ea a dezvoltat strategii mentale pentru a-și organiza amintirile. În timpul interviurilor și testelor de memorie, cercetătorii au aflat că își folosește un „white room”, o cameră mentală în care își depozitează experiențele în fișiere sau dulapuri virtuale, grupate după temă și dată.
În mintea ei, evenimentele sunt împărțite pe categorii precum familie, prieteni, vacanțe sau jucării din copilărie. Unele amintiri sunt stocate ca imagini vizuale, altele ca texte sau fotografii. Cele dureroase, precum moartea bunicului, sunt încuiate în „seifuri” metaforice. Cercetătorii au fost impresionați de această folosire naturală a tehnicii „palatelor memoriei”, cunoscută încă din Grecia Antică, dar de obicei învățată prin antrenament.
Pentru a verifica autenticitatea memoriei fetei, oamenii de știință au folosit două teste recunoscute: TEMPau (Memoria Episodică a Trecutului Autobiografic) și TEAAM (Sarcina de Memorie Autobiografică Extinsă Temporal). Acestea măsoară cât de real poate cineva descrie evenimente trecute sau imaginate, incluzând detalii senzoriale, emoții și context spațial. T.L. a obținut scoruri mult peste medie. Ea putea descrie zile întregi din trecut, redând mirosuri, sunete și trăirile emoționale ale momentului. Memoria ei nu era doar o cronologie, ci un tablou cu sens emoțional și contextual.
Ceea ce a surprins cel mai mult au fost descrierile sale despre viitor. „A raportat o senzație de pre-experiență – ca și cum ar fi trăit deja evenimente viitoare”, spune dr. Laurent Cohen, neurolog și coautor al studiului.
Ea își imagina evenimente precum absolvirea, conversații sau momente personale cu aceeași intensitate senzorială și emoțională ca amintirile reale. Concluzia cercetătorilor: creierul ei folosește aceleași mecanisme neuronale pentru a proiecta viitorul ca și pentru a rememora trecutul.
O revizuire publicată în 2024 în Neuropsychology Review sprijină această ipoteză, sugerând că abilitatea de a anticipa viitorul este strâns legată de capacitatea creierului de a simula evenimente bazate pe experiențe.
Abilitățile lui T.L. par să aibă și o componentă familială. Cercetătorii notează că mai mulți membri ai familiei sale au trăsături cognitive neobișnuite, precum auzul absolut sau sinestezia (amestecul percepțiilor senzoriale). Gruparea acestor trăsături rare în familie sugerează o posibilă componentă genetică. Imaginile cerebrale nu au arătat diferențe structurale, dar oamenii de știință presupun că o hiperconectivitate între rețelele memoriei și cele senzoriale ar putea explica parțial abilitatea ei.
Aceste concluzii se aliniază cu cercetările Universității California, Irvine, unde s-a observat că persoanele cu HSAM prezintă o activitate mai intensă în lobii temporal și parietal, zone asociate cu recuperarea amintirilor.
Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale acestui caz este ceea ce spune despre identitate. Memoria nu este doar informație, ci și modul în care ne construim povestea personală. T.L. pare să aibă o conștiință de sine temporală extrem de dezvoltată, fiind capabilă să revadă amintiri din perspectiva „sinelui adult” care își observă copilăria.
Această combinație de reflecție interioară și detaliu senzorial viu sugerează o complexitate cognitivă încă puțin înțeleasă.
Deși oamenii de știință subliniază că T.L. este un caz izolat, descoperirile sale inspiră deja noi idei în domeniul terapiei memoriei, sănătății mintale și dezvoltării cognitive. Ar putea tehnicile ei, precum clasificarea amintirilor într-o „cameră mentală”, să ajute alte persoane să gestioneze traume sau să-și îmbunătățească memoria?. „Suntem abia la început”, spune dr. La Corte. „Avem mult mai multe de învățat, nu doar din cazuri rare ca acesta, ci și despre cum memoria ne modelează pe fiecare dintre noi, zi de zi.”
Ştiri video recomandate
