Mâna umană a evoluat pentru a permite lovirea cu pumnul, nu doar pentru a îl face pe om mai abil, potrivit unui studiu realizat de o echipă de cercetători.
În comparaţie cu maimuţele antropoide, omul are palme şi degete mai scurte, dar şi un deget mare mai lung, puternic şi mobil. Aceste proporţii atât de deosebite permit cele două tipuri de prize caracteristice speciei noastre - "cea de precizie", manevrarea cu fineţe a obiectelor folosind doar vârfurile degetelor, şi "cea puternică", în care obiectul este strâns cu fermitate în palme.
Oamenii de ştiinţă au considerat în mod tradiţional că manevrarea obiectelor a jucat un rol crucial în evoluţia speciei umane, conferindu-i un avantaj de excepţie asupra tuturor celorlalte specii: folosirea şi mai ales fabricarea de unelte.
De cealaltă parte, mâinile lungi ale celorlalte primate ar fi adaptate la o viaţă în copaci şi deplasării pe ramuri cu diametre mari.
O altă teorie, mai recentă, sugerează că mâna omului a evoluat în paralel cu piciorul acestuia, atunci când omul a adoptat mersul în poziţie bipedă, iar mâinile şi picioarele s-au dezvoltat urmând tipare similare.
Medicul Michael Morgan şi biologul David Carrier de la Universitatea Utah din Statele Unite au constatat, într-adevăr, că proporţiile şi mecanica mâinii umane îi oferă acesteia structura ideală pentru a lovi cu pumnul: falangele pliate se încadrează perfect între palmă şi degetul mare. Acest lucru întăreşte şi mai mult pumnul şi face ca mâna să devină mai rezistentă la şocuri, relatează The Telegraph.
Savanţii americani au recurs la diverse experimente pentru a-şi testa teoria pe voluntari, cărora le-au cerut să lovească în saci de nisip cu pumnul strâns şi cu palma deschisă, în feluri diferite.
Principalul avantaj al structurii mâinii umane constă în rezistenţa mecanică oferită de pumnul strâns, după cum a confirmat studiul cercetătorilor americani.
Dacă omul ar avea avea aceeaşi mână ca cimpanzeul, vârfurile degetelor ar putea desigur să se sprijine pe palmă atunci când pumnul este strâns. Însă degetele îndoite în palmă ar păstra între ele un interstiţiu suficient de mare pentru a prejudicia soliditatea întregului ansamblu.
În final, există o singură structură corect dimensionată pentru a asigura simultan cele două funcţii cruciale: mâna lui Homo sapiens, au conchis autorii.
