„Era condamnată, nicio navă construită de mâna omului nu ar fi putut rezista unei asemenea presiuni.” Când exploratorul polar Ernest Shackleton nota aceste cuvinte în jurnalul său pe 27 octombrie 1915, visul său de a ajunge în Antarctica fusese deja zdrobit, la propriu, împreună cu nava sa, HMS Endurance, scrie CNN.
Vasul fusese blocat în gheață încă din ianuarie, în Marea Weddell, iar până la sfârșitul lui octombrie, presiunea gheții îi smulsese cârma, îi rupsese chila, îi deteriorase grinzile punții din sala mașinilor și îi perforase bordajul. Evenimentele dramatice care au urmat, cu Shackleton conducând o misiune îndrăzneață pentru a găsi ajutor după ce echipajul a evacuat pe o banchiză de gheață și nava s-a scufundat, au rămas în istorie ca una dintre cele mai impresionante povești ale explorării antarctice.
Dar cercetări recente rescriu acum cauza principală a dezastrului. Shackleton a pus scufundarea navei Endurance pe seama distrugerii cârmei, iar timp de peste un secol istoricii au acceptat această explicație. O nouă analiză sugerează însă că slăbiciunile structurale au dus la pierderea navei și că Shackleton era conștient de aceste deficiențe, potrivit profesorului Jukka Tuhkuri de la Universitatea Aalto din Finlanda, care și-a publicat descoperirile luni, în revista Polar Record.
Timp de un secol s-a crezut că nava Endurance s-a scufundat din cauza gheții. Acum teoria a fost răsturnată. FOTO Getty Images
Navele din lemn folosite în explorările polare erau, de obicei, consolidate intern cu grinzi diagonale de sprijin, menite să protejeze bordajul de compresia laterală provocată de presiunea gheții, explică Tuhkuri, specialist în mecanica gheții. Endurance avea o carenă exterioară solidă, întărită pentru a rezista la coliziuni, dar îi lipseau aceste grinzi interne, care ar fi ajutat-o să suporte presiunea gheții marine. „Nu a fost proiectată să suporte presiune”, a declarat Tuhkuri pentru CNN.
Chiar și după scufundare, Shackleton și alții au numit Endurance „cea mai puternică navă de lemn a vremii sale”, scrie Tuhkuri. Totuși, corespondența exploratorului arată că era conștient de slăbiciunile structurale ale navei și avea rezerve față de ea. Cu toate acestea, nu a renunțat la achiziționarea vasului. „Cred că Endurance a fost cea mai bună navă pe care o putea obține la momentul respectiv și la un preț pe care și-l putea permite”, a adăugat cercetătorul.
Gheața marină, formată din blocuri libere care plutesc pe oceanul deschis în jurul Antarcticii, este purtată de curenți și vânt și, atunci când se comprimă, formează mase și mai mari, capabile să exercite o forță considerabilă.
„Când două banchize se ciocnesc, formează ceea ce numim creste de presiune”, explică Tuhkuri. „Acestea sunt ca niște munți mici și pot avea zeci de metri grosime.”
O navă prinsă între astfel de banchize devenea prizonieră a gheții. Pentru exploratorii polari de la începutul secolului al XX-lea, acest risc era o realitate a expedițiilor și putea dura luni întregi, fără un rezultat sigur, spune dr. Ross MacPhee, curator la Muzeul American de Istorie Naturală din New York, care a efectuat cinci expediții științifice în Antarctica și a organizat o expoziție despre călătoria navei Endurance.
Dacă echipajul avea noroc, vântul sau curenții deplasau gheața, eliberând nava. Spre exemplu, vasul german Deutschland a fost prins timp de opt luni în Marea Weddell în 1912, dar a reușit în cele din urmă să iasă. Însă, dacă norocul lipsea, presiunea gheții putea distruge complet nava. „De cele mai multe ori scăpai cu bine”, a spus MacPhee. „Dar uneori nu.”
O oportunitate decisivă
Tuhkuri a făcut parte din expediția din 2022 care a descoperit epava navei Endurance. Atunci a fost surprins să afle că nimeni nu analizase până acum motivele scufundării navei din perspectiva ingineriei structurale.
Cercetând documentele istorice, el a aflat că Endurance fusese construită pentru expediții de vară în Arctica, nu pentru a naviga prin gheața densă a Antarcticii. Inițial numită Polaris, nava fusese destinată turismului de lux, mai exact excursiilor pentru vânătoarea de morse și urși polari. Însă proprietarii au decis să o vândă înainte ca aceasta să plece vreodată în voiaj, probabil din motive financiare sau din cauza iminenței Primului Război Mondial.
Pentru Shackleton, dornic să pornească spre Antarctica înainte ca războiul să izbucnească, oferta era de nerefuzat. A cumpărat nava la începutul anului 1914 și a plecat spre sud pe 1 august. „Dacă ar fi așteptat mai mult, probabil că ar fi pierdut finanțarea”, spune Tuhkuri. „Apoi a izbucnit războiul. Așa că, poate, dacă nu ar fi plecat atunci, nu ar mai fi plecat niciodată.”
Corespondența lui Shackleton cu alți exploratori sugerează că era conștient de importanța grinzilor diagonale pentru rezistența la presiunea gheții - în 1911, el însuși i-a recomandat exploratorului german Wilhelm Filchner să adauge astfel de grinzi navei Deutschland, fapt care probabil a contribuit la rezistența acesteia în 1912. Mai mult, într-o scrisoare trimisă soției sale Emily de la bordul Endurance, Shackleton admitea că nava „nu este la fel de solidă” ca precedenta sa navă, Nimrod, adăugând: „Aș schimba-o pentru vechea Nimrod în orice moment.”
Este dificil de spus de ce Shackleton și-a ignorat propriile rezerve și cunoștințele acumulate, însă, în acea perioadă, asumarea riscurilor era parte integrantă a explorării polare, între 1818 și 1909, rata mortalității în astfel de expediții era între 6% și 9%. „Trebuia să speri la ce e mai bine și să faci tot ce puteai”, spune MacPhee despre mentalitatea exploratorilor vremii. „Unele decizii nu erau întotdeauna echilibrate, pentru că ambiția depășea adesea orice altceva.”
Deși nu a reușit să finalizeze prima traversare terestră a Antarcticii, Shackleton a intrat în istorie pentru că și-a condus întregul echipaj în siguranță, un succes care i-a adus inclusiv o telegramă de felicitare personală din partea regelui George al V-lea al Marii Britanii. Această poveste eroică și finalul ei fericit pot explica de ce explicația lui Shackleton — potrivit căreia pierderea cârmei a dus la distrugerea navei — a fost acceptată fără a fi pusă la îndoială timp de mai bine de un secol, spune Tuhkuri. „Când cineva devine o legendă, perspectiva noastră se îngustează”, a adăugat el. „Este ușor să acceptăm povestea așa cum este.”
Ştiri video recomandate
