Zeii au fost blânzi: „Odiseea” lui Cristopher Nolan e suprinzător de fidelă poveștii originale a lui Homer. Motiv pentru care această cronică nu se va feri deloc de spoilere: călătoria lui Ulise e, totuși, una dintre cele mai vechi și arhicunoscute povești ale civilizației umane. Iar Nolan a avut grijă să nu dea (prea mult) de pereți cu firul narativ original al Odiseei. Binecunoscut pentru stilul său „nonlinear” te-ai fi așteptat ca „Odiseea” să fie un fel de „Tenet” cu lupte inversate și timeline tocat mărunt. În schimb, adaptarea cinematografică e mult mai „macho” decât te-ai aștepta, mai ales după valul de mansplaining venit din partea zeloților online care, deși nu văzuseră nici măcar o secundă de peliculă, explicau doct de ce Elena din Troia nu trebuie să fie interpretată de o actriță de culoare.
Doar că Elena din Troia, din Odiseea lui Nolan, este jucată de o actriță de culoare și asta e. Get over it.
Abia după ce vezi filmul realizezi că, de fapt, alegerea Lupitei Nyong'o în rolul „frumoasei Elena din Troia” este cel mai mare festival de trolling reușit de Cristopher Nolan. Scandalul era deja cât casa de câteva luni bune înainte de premieră - „O insultă la adresa poporului grec” sau „Hollywood rescrie Odiseea”, ca să dăm doar câteva exemple.
În schimb, nici vorbă, Nolan nu a mers deloc prea departe. Dimpotrivă: intens-mediatizatul rol al Lupitei abia dacă strânge, cumulat, vreo 3-4 minute de peliculă din cele ditamai 3 ore ale filmului. E un side-kick, o cascadorie regizorală cu unicul scop de a ține suficient de mult aprins interesul pentru acest film, într-o sterilă dezbatere „woke” vs. „conservatorii ultraortodocși”, care nu are, de fapt, nicio legătură cu ideea poveștii în sine.
De fapt, cel mai indicat e să vezi acest film înainte de a citi toate scandalurile legate de el. Altfel, e întotdeauna amuzant să citeși recenzii despre producția unui film încă nevizionat, cu buget de peste 250 de milioane de dolari, venite din partea unora care încă mai filmează cu telefonul pe verticală.
Și acum, despre film.
E absolut enervant. Nolan face exact ceea ce nu știe să facă el cel mai bine, de la o vreme încoace: să pună muzică. Multă muzică, mult zgomot, orgi de catedrale în orgii de sunete care pică peste tine, biet spectator, ca niște bolovani plini de note muzicale, ca și cum Nolan încă a rămas blocat în a cincea dimensiune din „Interstellar”. Abia când toată această cacofonie încetează, filmul respiră, la fel ca spectatorii care pot savura - în liniște, cum altfel? - momentele memorabile de care filmul nu duce, altminteri, lipsă.
Scena din „Odiseea” lui Nolan, în care corabia lui Ulise se află între Scila și Caribda. Foto: Profimedia Images
Pentru început, filmul are un slow-burn: Odiseea debutează cu un om care începe să povestească o poveste. Scena are loc - știm deja - în sala de ospețe a palatului regelui dispărut Ulise, plină de pețitori care încearcă să-i intre în grațiile credincioasei Penelopa.
Cut scene pe o plajă, unde îl vedem pe Ulise (Matt Damon) care se uită la nimfa Calypso (Charlize Theron) ca picat din mare. E momentul în care regizorul Nolan curbează nițel spațiul și transformă Odiseea în „Memento”, cu accente de Jason Bourne. Eroul, lovit de amnezie, se trezește pe o plajă lângă o femeie frumoasă. Încearcă să-și amintească cine e și de unde vine.
Apoi, Nolan țese atent firul narativ și îl impregnează și cu „teme moderne”, adaptate spectatorului zilelor noastre. Din interpretarea regizorului, aflăm astfel că povestea lui Ulise este, de fapt, cea a unui veteran de război care suferă de PTSD. Un om care nu-și mai regăsește drumul spre casă pentru simplul motiv că nu se mai „regăsește” în noua lume de după război. „Pacea” nu-i mai priește. Peste tot unde merge, el dă numai peste necazuri. Iar necazurile sunt singurele lucruri pe care un veteran știe să le rezolve. Cum? Rupând mese și beregăți.
Aici, să recunoaștem, e și marele merit al creatorului Homer, care a imaginat - fără să știe - călătoria lui Ulise ca într-un joc video, în care ajungi „la final”, doar apelând la violența extremă: Challenge accepted, insert coin, boss fight, upgrade to next level. Are you sure you want to continue (Y/N)?
De aici și inerentele accente „macho”, pe care Nolan nu are cum să le evite: Ulise e deștept foc, șiret, bun organizator dar, în esență, el e visul (coșmarul?) oricărui bărbat care visează „să știe să se bată” și care se pricepe doar la țesut strategii iscusite de exit din situațiile neplăcute în care tot el a intrat, în căutarea aventurii.
Iar somnul rațiunii naște monștri. De fapt - ne sugerează Nolan - monștrii pe care îi întâlnește Ulise în lunga sa călătorie fac parte din bestiarul care include toate coșmarurile și traumele celor întorși după un război, în care au ucis și au violat „la liber”, fără teama de represalii.
E război, ești soldat, ucizi. Nimeni nu te va pedepsi. Cine ar putea s-o facă? Zeii? Misiunea e tot ce contează, iar regretele nu sunt altceva decât o dovadă de slăbiciune: ostașii și eroii doar hăcuiesc, râd și beau vin. Singurele momente acceptate de slăbiciune sunt cele în care ostașul moare: abia atunci țipetele și urletele sale au justificare.
În rest, traumele supraviețutorilor nu sunt „macho”. Cel puțin nu în lumea eroilor din Odiseea.
Aici, Nolan își ia libertatea să se joace puțin și cu traumele publicului: scenele cu ciclopul Polifem sunt horror de înaltă calitate: ele reușesc să trezească acel copil terorizat din tine care citea „Aventurile lui Ulise” și-și imagina, în cele mai oribile moduri, scenele în care monstru îi devora pe bieții tovarăși de călătorie ai lui Ulise.
Când vrăjitoarea Circe îi transformă pe oamenii lui Ulise în niște porci o face pentru că acei oameni „chiar sunt niște porci”. Forțată de Ulise să-i retransforme în oameni, vraja lui Circe conține cuvintele „Reveniți la măștile voastre”. Foștii războinici au măști de oameni, dar adevărata lor înfățișare o vedem doar sub puterea unei vrăji cumplite.
Plus misterul veșnic nerezolvat: Dacă Circe reușea să-l transforme pe Ulise, ce chip de animal i s-ar fi potrivit cel mai bine? Porc? Leu? Sau chip de „erou” de război antic?
În rest, „Odiseea” rămâne un film cinstit. Nolan ia o pauză de la tribulațiile sale din Oppenheimer, în care a făcut greșeala să ne arate cât de bine înțelege fizica cuantică și nu se afundă acum în păcatul de a ne arăta cât de bine a înțeles opera lui Homer. Bifează canonic toate aventurile lui Ulise și vine cu această viziune nouă, modernă și bine argumentată, a eroului întors din război, care suferă de sindrom post-traumatic. Pe scurt: Nolan și restul distribuției livrează. Cu un minus la partea de coloană sonoră care acoperă, uneori total nemeritat, scene altminteri meseriaș făcute. Dar, trăgând linie la final, măcar Nolan nu-l hăcuiește pe Homer așa cum a făcut-o Ulise - știm bine deja - cu pețitorii netrebnici ai Penelopei.
