„Frankenstein” nu e deloc un film horror. Și nu e nici măcar despre un monstru - chiar dacă Guillermo del Toro e un specialist al acestui gen de filme („Labirintul lui Pan” sau „Shape of Water”, ca să numim câteva). Atunci, ce este? E un film care, la fel ca personajul său principal, pare făcut din bucăți: avem bucata Stanley Kubrick (vocea naratorului care te poartă prin poveste, interioarele victoriene filmate în aceeași cheie în care regizorul american a filmat „Barry Lyndon”), cuplate cu bucățile de del Toro rezultate din obsesia sa de multă vreme, de a face cel mai bun film despre Frankenstein care s-a făcut vreodată. La final, a ieșit un film bun, fără a fi vreo capodoperă dar- ce ușurare! - nici vreun film prost.
La fel ca și celelalte filme „cu monștri” ai lui del Toro, „Frankenstein” arată cu degetul spre adevărații monștri care populează planeta - noi, oamenii. Ce ne face pe noi să fim monștri? Lăcomia, disperarea, frica, ura, invidia, eșecul - noi, oamenii cunoaștem bine aceste stări și sentimente.
Filmul e și o reușită ripostă vizuală la blockbusterele și fantasy-urile pline de eroi înaripați și vâjuri la fiecare 5 minute, „Frankenstein” e o poveste clasică, simplă și lineară, făcută la standardele cinematografice ale secolului 21 și fidelă, în mare măsură, materialului-sursă din secolul 19 - romanul omonim al lui Mary Shelley.
Guillermo del Toro nu vine cu idei trăsnite, nu încearcă să adapteze povestea, nu o transformă radical. „Frankenstein”-ul lui del Toro respectă, aproape cadru pe literă, povestea lui Shelley. Dar cu un „switch”.
Del Toro, despre propria sa creație Frankenstein: „Nu e un horrror, ci mai degrabă o dramă de familie”
Regizorul insistă, în fiecare interviu, că „Frankenstein” nu e un horror, cel puțin nu așa cum ne-am aștepta noi, publicul, să fie. Guillermo del Toro îl vede mai degabă ca pe „o dramă de familie”.
Del Toro arată că romanul lui Shelley s-a născut din „durerea” autoarei, provocate de pierderea unei sarcini și moartea mamei sale. Prin urmare, a încercat ca filmul să fie unul „autobiografic”, în aceeași măsură în care cartea e foarte „autobiografică” raportată la Mary Shelley.
„Monstrul” lui Del Toro devine astfel povestea abuzului moștenit „din tată în fiu” și despre „durerile și frustrările pe care le transmitem urmașilor noștri”.
Singurul derapaj regizoral mai consistent: acțiunea e stabilită în anul de grație 1857, în plină eră victoriană, chit că acțiunea romanului e plasată în 1818. O găselniță vizuală, în esență: Revoluția industrială cu motoarele sale cu aburi și celulele sale galvanice și paratrăznetele cât Casa Scânteii ne înfățișează un Frankenstein în plin decor „Steam punk”.
În acest fel, camera devine și ea un personaj care ne poartă frenetic prin decorurile pline de catifea stacojie (acorduri lente de violoncel), ori pivnițele sordide în care sălășluiesc cei mai cumpliți monștri creați de mintea umană (sunet strident de viori și tunete).
La început, în primele momentele de după creația sa electrică, Frankenstein ni se înfățișează aidoma unui monstru blajin. Nu ai de ce să te temi de el.
Scenă din filmul „Frankenstein”, de Guillermo del Toro. Foto: Profimedia Images
Guillermo del Toro evită astfel „mindset”-ul din Labirintul lui Pan, cu al său Mâncător de Copii, și se menține mai aproape de linia melancolic-turbată din Shape of Water.
Regizorul adaugă la această rețetă un aer gotic și o dilemă la care fiecare dintre noi s-a gândit măcar o dată: tu ce ai face dacă te-ai trezi cu un monstru care s-a trezit, la rândul său, la tine în casă?
Frankenstein s-a trezit/născut într-o mizerie cum doar noroaiele Londrei victoriene o pot crea. La început, mintea sa e complet goală, ca o foaie imaculată de hârtie. Prin urmare, nu are cum să fie rău.
Doar că, așa cum știm deja, ceva rău se întâmplă.
Frankenstein-Creatura devine „rea” abia după ce Frankenstein-Creatorul transferă asupra lui toate frustrările și traumele copilăriei dominate de un tată abuziv: Circuitul Răului în Natură, care curge prin noi așa cum curge curentul electric care dă viață Monstrului.
Frankenstein, monstrul de care nu putem fugi
Există și puțină dezamăgire printre fanii și criticii lui del Toro care au identificat o breșă în armura filmului: la fel ca personajul său principal, filmul are viață, dar pare „gol” pe dinăuntru. Este din cauză că e o poveste atât de veche și atât de binecunoscută? Sau poate pentru că nici Del Toro nu a reușit să se ridice la nivelul propriilor sale exigențe?
Guillermo Del Toro a recunoscut că a visat de multă vreme să facă „cel mai mare Frankenstein făcut vreodată”.
Doar că, odată făcut filmul, e făcut, el nu mai poate „visa” la el: iată tragedia unui regizor care-și contemplă filmul la masa de montaj.
Acum, filmul poate fi văzut de toți - în România el poate fi urmărit pe Netflix - și doar del Toro Creatorul știe dacă Monstrul e așa cum și l-a imaginat.
Dar Monstrul, cel de dincolo de ecran și de imaginația noastră, continuă să existe. Stă acolo, bine pitit în noi. Îl vedem zilnic cum se manifestă. Nu putem scăpa de el. La final, din paradoxul monstrului lui Frankenstein se naște și cea mai mare spaimă a noastră: deși e mort, monstrul rămâne nemuritor. Pentru că ce e mort, nu mai poate să moară.
Ştiri video recomandate
