Sus, în munții Karakoram din nordul Pakistanului, se află Hunza, un fost principat despre care tradiția spune că dinastia sa conducătoare și locuitorii săi se trag din Alexandru cel Mare, scrie Greek Reporter.
Regiunea este faimoasă pentru peisajele spectaculoase, așezările străvechi și limba sa aparte, burushaski. Hunza are și o istorie politică remarcabilă. Timp de secole, a fost un principat montan mic, dar important din punct de vedere strategic, condus de miri ereditari. Una dintre cele mai fascinante tradiții legate de dinastia conducătoare și de locuitorii săi este credința că aceștia descind din marele cuceritor grec care a străbătut Asia Centrală și Asia de Sud în secolul al IV-lea î.Hr.
Ideea că oamenii din Hunza se trag din Alexandru cel Mare a stârnit interesul istoricilor, antropologilor, lingviștilor și geneticienilor. Întrebarea rămâne însă deschisă: este această legătură un fapt istoric sau o legendă puternică, formată de-a lungul secolelor?
Poziția geografică a regiunii Hunza ajută la înțelegerea motivelor pentru care au apărut astfel de tradiții. Valea se află între marile lanțuri muntoase Karakoram, Hindu Kush și Pamir, aproape de vechile drumuri care legau Asia Centrală de subcontinentul indian și de China.
Înainte de epoca modernă, izolarea făcea ca Hunza să fie greu accesibilă pentru străini. Locuitorii săi, cunoscuți în general ca burusho sau hunzakut, vorbesc burushaski, o limbă cu origini încă neclare, despre care nu s-a demonstrat convingător că ar aparține vreuneia dintre marile familii de limbi din regiune.
Abordarea lingvistică
Jurnalista și lingvista britanică Emily Lorimer, una dintre primele cercetătoare ale regiunii, descria burushaski ca pe o limbă „de o vechime atât de mare” încât legătura ei cu alte limbi cunoscute nu fusese stabilită.
Tradiția legată de Alexandru este, în schimb, extrem de persistentă. Antropologul Homayun Sidky, care a făcut cercetări în rândul locuitorilor din Hunza, a consemnat o tradiție locală potrivit căreia strămoșii hunzakut ar fi fost cinci soldați din armata lui Alexandru, însoțiți de soțiile lor persane. Potrivit acestei povești, bărbații s-au stabilit în Hunza și au întemeiat așezările Baltit, Altit și Ganesh. Sidky a descris tradiția drept „persistentă, deși improbabilă”, o formulare importantă, pentru că surprinde tensiunea dintre memoria culturală și dovezile istorice.
Tradiția nu ține doar de folclorul obișnuit. Relatările istorice arată că și conducătorii din Hunza și din vecinul Nagar erau asociați cu descendența din Alexandru. Sidky notează că ofițerul și etnograful britanic David L. R. Lorimer a consemnat tradiții legate de Alexandru în Hunza în anii 1920 și 1930. Un alt ofițer britanic, Reginald Schomberg, relata că mirul din Hunza și conducătorul vecinului Nagar pretindeau că se trag din regele grec.
Fenomenul, privit în ansamblu, este semnificativ. Alexandru cel Mare a devenit una dintre cele mai influente figuri legendare din Asia Centrală și de Sud. Cuceririle sale s-au întins din Macedonia, prin Persia și Asia Centrală, până în Valea Indusului, iar generațiile de după el l-au transformat dintr-un cuceritor istoric într-un erou cultural pe jumătate mitic.
Istoricul William W. Tarn, unul dintre marii specialiști în istoria elenistică, observa că „ambele versante ale Hindu Kush-ului erau cândva pline de căpetenii care pretindeau că descind” din Alexandru. Tarn includea explicit Hunza, Gilgit, Nagar și Chitral printre regiunile în care apăreau astfel de tradiții.
Studiul genetic
Tocmai faptul că pretenția era atât de răspândită este unul dintre motivele pentru care istoricii se feresc să ia tradiția din Hunza ad litteram. Dacă numeroase familii conducătoare din Asia Centrală pretindeau că se trag din Alexandru, simpla existență a unei astfel de afirmații nu poate dovedi o descendență biologică. Sidky arată că genealogiile care duceau până la Alexandru puteau apărea pe mai multe căi.
Unele s-ar fi putut naște în rândul populațiilor grecești sau greco-bactriene, altele s-ar fi putut forma în perioada islamică, atunci când Alexandru, cunoscut în tradiția islamică drept Dhu’l-Qarnayn, adică „Cel cu două coarne”, a devenit o figură legendară importantă.
Există și o problemă de cronologie. Campaniile lui Alexandru l-au adus în regiune la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., însă nu s-a păstrat nicio dovadă grecească sau persană antică din care să reiasă că Alexandru ar fi lăsat în urmă un grup de soldați care au întemeiat dinastia conducătoare din Hunza.
Prin urmare, povestea nu poate fi tratată deocamdată ca o genealogie documentată. De altfel, Sidky a considerat explicit tradiția din Hunza improbabilă încă de când a auzit-o prima dată. Cele mai vechi date sigure despre istoria statului Hunza sunt separate de epoca lui Alexandru de multe secole.
Cu toate acestea, posibilitatea unei contribuții genetice grecești nu poate fi pur și simplu respinsă. Un studiu genetic din 2004, realizat de Atika Mansoor și colegii săi pe populații burusho, kalash, paștune și grecești, a investigat tocmai aceste tradiții.
Cercetătorii au constatat că populațiile burusho și paștune erau apropiate genetic între ele și prezentau, de asemenea, afinități cu populația greacă studiată, în timp ce kalash erau distincți din punct de vedere genetic. Important este însă că o astfel de asemănare genetică nu demonstrează o descendență directă din Alexandru. Genetica populațiilor poate identifica tipare de înrudire, dar, în mod obișnuit, nu poate stabili că un anumit personaj istoric a fost strămoșul unei populații de astăzi.
Fascinația misterului
Povestea trebuie înțeleasă și în contextul fascinației coloniale britanice pentru Hunza. Exploratorii și administratorii britanici au descoperit o societate montană izolată și și-au reprezentat adesea locuitorii ca fiind neobișnuit de misterioși, străvechi, diferiți fizic și, într-un fel, legați de Europa.
Istoricul Shafqat Hussain argumentează, în studiul său „Remoteness and Modernity”, că explorările britanice au contribuit la construirea imaginii unei Hunza excepțional de exotice și misterioase. El arată că relatările britanice îi prezentau pe locuitori chiar ca pe posibili strămoși atât ai indienilor, cât și ai europenilor.
Astfel, legenda lui Alexandru a devenit mai mult decât o chestiune de genealogie. A ajuns să facă parte din identitatea regiunii Hunza în imaginația străinilor și, într-o anumită măsură, chiar în rândul localnicilor.
Farmecul ei este ușor de înțeles. Alexandru este probabil cel mai faimos cuceritor din istoria Asiei Centrale și de Sud, iar Hunza are un sentiment neobișnuit de puternic al propriei unicități istorice. Legătura dintre cele două creează o poveste care unește un regat îndepărtat din Himalaya și Karakoram cu lumea clasică mediteraneeană.
Fostul stat Hunza are, de altfel, o istorie politică reală și fascinantă, independentă de legenda lui Alexandru. Condus de miri, a păstrat o autonomie considerabilă la granița muntoasă dintre Asia de Sud și Asia Centrală. Poziția sa strategică l-a adus în contact cu Kashmirul, Turkestanul chinezesc, Afganistanul și India Britanică.
Cucerirea britanică din 1891 a pus capăt unei mari părți din independența sa tradițională, deși mirul a continuat să conducă sub dominație britanică. Shafqat Hussain subliniază că, după cucerire, mirul și-a consolidat autoritatea sub stăpânirea britanică, ceea ce arată că istoria politică a regiunii Hunza a fost mult mai complexă decât imaginea romantică a unui regat străvechi și izolat.
O pagină de istorie culturală
În cele din urmă, afirmația că locuitorii sau conducătorii din Hunza se trag din Alexandru cel Mare trebuie privită ca o tradiție istorică importantă, nu ca un fapt genealogic demonstrat. Tradiția este veche, larg răspândită și adânc înrădăcinată în istoria culturală a regiunii.
Cercetători precum Lorimer, Tarn și Sidky au documentat-o cu seriozitate, iar studiile genetice moderne au investigat dacă populațiile din nordul Pakistanului au o ascendență legată de greci. Totuși, nu există un lanț convingător de dovezi documentare sau genetice care să arate că mirii din Hunza ar fi fost descendenți direcți ai lui Alexandru.
Adevărata importanță a poveștii nu stă, așadar, doar în întrebarea dacă este adevărată, ci și în ceea ce dezvăluie despre Hunza. Legenda lui Alexandru reflectă secole de deplasări, migrații, căsătorii mixte, ambiții politice și schimburi culturale prin munții Asiei Centrale și de Sud.
Hunza nu a fost niciodată doar o vale izolată. A fost o răscruce unde s-au întâlnit popoare, limbi, religii și imperii. Pretenția de descendență din Alexandru poate fi înțeleasă, așadar, ca parte a bogatei memorii istorice a regiunii Hunza, o legendă trainică în care istoria și identitatea colectivă ajung să se împletească.
