×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Poveştile Cupei Mondiale. Ziua în care Paolo Rossi a făcut Brazilia să plângă

de   •  

La Cupa Mondială din 1982, Paolo Rossi a renăscut când nimeni nu se aştepta şi a deschis Italiei drumul spre al treilea titlu mondial.

Sub soarele arzător al Spaniei, Rossi a marcat un hattrick împotriva Braziliei, care a rămas în istorie şi care l-a aşezat pentru totdeauna pe atacantul italian printre eroii celei mai importante competiţii fotbalistice. Deloc întâmplător, titlul autobiografiei sale este "Ho fatto piangere il Brasile" (Am făcut Brazilia să plângă).

Zico a spus că a fost ziua în care fotbalul a murit. O naţională strălucitoare a Braziliei, cu una dintre cele mai bune linii de mijloc din istoria fotbalului, a fost învinsă şi eliminată de cinismul italienilor. Şocul a fost uriaş. Într-un articol pentru ESPN, jurnalistul britanic Tom Adams scria că „mama lui Bambi a fost împuşcată. Brazilia, iubită de întreaga lume, a pierdut în faţa moştenitorilor catenaccio-ului”.

Totuşi, un alt reputat jurnalist, Jonathan Wilson, crede că afirmaţia lui Zico este puţin exagerată. Înfrângerea Braziliei în 1982 nu a reprezentat ziua în care fotbalul a murit, ci ziua în care o oarecare naivitate în fotbal a murit. În opinia lui Wilson, de atunci nu a mai fost posibil ca un antrenor doar să aleagă cei mai buni jucători şi să le lase libertate în joc. Pentru că, aşa cum remarca celebrul Brian Glanville, „glorioasa linie de mijloc braziliană a fost în sfârşit pusă la încercare şi nu a putut să-şi ascundă deficienţele din spatele său şi din faţa sa”.

Pe scurt, a fost ziua în care sistemul şi organizarea au avut definitiv câştig de cauză în faţa fanteziei, la capătul unei confruntări între două şcoli de fotbal total diferite. Un meci care ocupă un loc important în istoria Cupei Mondiale şi care continuă să fascineze şi în prezent.

PROTAGONIŞTII

Italia - Enzo Bearzot, il gioco all'Italiana şi Paolo Rossi

În 1974, Italia, vicecampioana ediţiei precedente, părăsea ruşinos Cupa Mondială din Germania de Vest încă din faza grupelor. Un eşec care a dus la demiterea lui Ferruccio Valcareggi şi înlocuirea sa cu Fulvio Bernardini. Apreciat pentru performanţele excelente obţinute ca antrenor la Fiorentina şi Bologna, pe care le-a făcut campioane într-o ligă dominată de marile forţe din nord - Juventus, Inter şi Milan -, Bernardini nu a reuşit să se impună şi la echipa naţională, unde a rezistat doar şase meciuri, unul singur dintre acestea fiind câştigat.

Totuşi, datorită prestigiului său uriaş, a rămas în preajma squadrei azzurra, ca parte a unei comisii tehnice, alături de Enzo Bearzot. Cei doi au colaborat până în 1977, cu rezultate contradictorii, înainte ca Bearzot să fie numit selecţioner unic. În cei trei ani în care au condus împreună naţionala italiană, Bernardini şi Bearzot au rupt-o brutal cu trecutul. Nu doar din punctul de vedere al jucătorilor care au fost chemaţi să evolueze în tricoul albastru, ci şi din punct de vedere al jocului.

În anii '70, fotbalul total adus la apogeu de Ajax şi de echipa Olandei dădea ora exactă pe continent, iar italienii au înţeles că stilul lor închis, acel celebru catenaccio care îi ajutase să obţină o serie de succese importante atât la nivel de club, cât la nivel de naţională, era depăşit. Bernardini şi Bearzot au produs o mică revoluţie în filosofia de joc a squadrei azzurra. A apărut astfel ceea ce Jonathan Wilson numea il gioco all'Italiana. Nu s-a renunţat la abordarea prudentă, o marcă dintotdeauna a fotbalului italian, însă au fost adoptate elemente ale jocului din restul Europei. Unul dintre acestea a fost transformarea liberoului într-un jucător care să contribuie mai mult la construcţie, prin urcarea sa la mijloc în momentul posesiei, cu scopul de a crea superioritate numerică în acea zonă a terenului. Din acest punct de vedere, modelul îl reprezenta Franz Beckenbauer, iar Italia a avut norocul de a beneficia de un fotbalist extrem de inteligent precum Gaetano Scirea pentru a îndeplini acest rol.

Astfel, Italia a abordat Cupa Mondială din 1978 cu o echipă reconstruită din temelii, cu jucători tineri (doar trei componenţi ai lotului deplasat în Argentina aveau 30 de ani sau mai mult) şi entuziaşti şi, cel mai important, cu o idee clară privind ceea ce trebuia să joace. Azzurri au ratat de puţin podiumul, pierzând finala mică în faţa Braziliei, dar au impresionat pe toată lumea. Revelaţia Mondialului argentinian a fost un tânăr de 21 de ani, Paolo Rossi, care făcea furori în tricoul Vicenzei, echipă pe care, prin golurile sale, a condus-o la o incredibilă clasare pe locul 2 în Serie A, la chiar primul sezon după promovare. Cele trei reuşite de la turneul final au confirmat clasa puştiului din Prato şi îi anunţau un viitor strălucit.

Debutul lui Rossi în fotbalul italian a fost fulminant. Nu împlinise încă 17 ani când a fost cumpărat de Juventus, dar şansele de a juca în tricoul bianconero erau reduse, astfel că a fost trimis la Como. În 1976, ajunge la Vicenza, sub formă de coproprietate, iar cariera sa efectiv a decolat. În primul sezon, a marcat 21 de goluri şi şi-a ajutat echipa să promoveze din Serie B. În al doilea, a înscris de 24 de ori, iar Vicenza a terminat pe poziţia secundă în Serie A. Evoluţiile sale l-au determinat pe preşedintele echipei biancorossa să facă un efort financiar colosal (peste 2 miliarde de lire italiene) pentru a-l achiziţiona definitiv de la Juventus, în 1978. Dar stagiunea următoare a fost un dezastru pentru Vicenza, care a retrogradat, în ciuda celor 15 goluri înscrise de starul său.

Rossi era deja un nume prea important pentru a merge în Serie B, astfel că a fost împrumutat la Perugia, vicecampioana Italiei din 1979. A avut un an bun, reuşind să înscrie de 13 ori şi părea în formă pentru Campionatul European din 1980, găzduit chiar de Italia. Dar, la finalul sezonului, a izbucnit scandalul pariurilor clandestine, celebrul Totonero, în care au fost implicate mai multe cluburi din primele două ligi şi o serie de jucători importanţi. Printre ei s-a aflat şi Rossi. S-a tăiat în carne vie. Echipe importante ca AC Milan şi Lazio au fost retrogradate în Serie B, iar unii dintre fotbaliştii găsiţi vinovaţi au primit suspendare pe viaţă. Rossi a fost suspendat trei ani, pedeapsă redusă cu un an în urma apelului. Cariera sa se afla într-un moment de cumpănă. Salvarea a venit de la Juventus, care l-a cumpărat în 1981, deşi mai avea un an de stat pe tuşă.

A revenit în ultimele trei etape ale sezonului 1982/83 şi a chiar a reuşit să puncteze o dată, aducându-şi o contribuţie, fie ea şi minoră, la cel de-al 20-lea Scudetto cucerit de Juventus. Pentru Bearzot a fost suficient ca să-l includă în lotul pentru Cupa Mondială, într-o neîncredere generală şi în pofida unor critici de o ferocitate demnă de cauze mai bune. Bătrânul antrenor avea însă propriile calcule.

Brazilia - Tele Santana, jogo bonito şi cea mai bună linie de mijloc din istorie 

Când Brazilia a cucerit al treilea titlu mondial în 1970, intrând definitiv în posesia trofeului Jules Rimet, jocul său a ajuns la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Nu întâmplător, echipa lui Pele, Jairzinho, Tostao, Gerson, Rivelino şi Carlos Alberto este considerată de mulţi cea mai bună naţională din istorie. Generaţiile următoare nu au reuşit însă nici măcar să se apropie de acel nivel. Libertatea în joc, fluiditatea şi bucuria acestuia dispăruseră, deşi talentul jucătorilor nu putea fi pus la îndoială.



Spre deosebire de Bearzot, selecţionerul Braziliei, Tele Santana, nu a lucrat foarte mult timp cu echipa înaintea Cupei Mondiale. Recomandat de rezultatele obţinute la nivel de club, cel mai important fiind primul titlu naţional din istoria lui Atletico Mineiro, Santana a fost numit în funcţie în 1980, cu doi ani înaintea turneului final din Spania. Scopul său era revenirea la acel jogo bonito al naţionalei braziliene din 1970, care reuşise să cucerească pe toată lumea.

Filosofia sa era simplă şi a apărat-o mereu: „Prefer să pierd un meci, decât să le spun jucătorilor mei să faulteze, să-şi lovească adversarii sau să marcheze un gol neregulamentar. Fotbalul e artă, este bucurie şi înseamnă mai mult decât să loveşti mingea de-a lungul şi de-a latul terenului”. Santana a reuşit să-şi transmită ideile către jucători, iar Brazilia a redevenit echipa frumoasă pe care o ştia toată lumea. O revenire la vechiul stil, la un joc cu un ritm frenetic, exploziv şi în care fotbaliştii aveau libertate totală.

La fel de adevărat este însă şi faptul că Tele Santana a avut la dispoziţie o generaţie de excepţie şi, posibil, cea mai bună linie de mijloc din istoria fotbalului, formată din Toninho Cerezo, Falcao, căpitanul Socrates şi Zico, supranumit Pele alb. Dar pe cât de strălucitori erau brazilienii în zona mediană, pe atât de vulnerabili erau în apărare. Fără a mai aminti de limitele portarului Valdir Peres. Nici în ofensivă lucrurile nu stăteau grozav, principalii atacanţi, Reinaldo şi Careca, fiind absenţi din cauza accidentărilor, astfel că pentru postul de vârf s-a apelat la o improvizaţie, Serginho, care se simţea mult mai bine ceva mai retras.

Însă în ochii tuturor, toate aceste probleme puteau fi depăşite uşor, iar Brazilia era considerată principala favorită. Sud-americanii aveau să-şi confirme statutul în prima parte a turneului.

CUPA MONDIALĂ DIN SPANIA

Prima fază a grupelor

Turneul final din 1982 a fost primul la care au participat 24 de echipe. Acestea au fost împărţite în şase grupe de câte patru, primele două clasate urmând să meargă mai departe, în a doua fază a grupelor (patru de câte trei), iar câştigătoarele acestora se calificau în semifinale. Un sistem neobişnuit şi care nu s-a mai repetat la ediţiile următoare.

Teoretic, Italia a avut o misiune mai uşoară, fiind repartizată într-o grupă cu Polonia, Peru şi debutanta Camerun. Practic, squadra azzurra a fost o dezamăgire. Trei remize, joc în cel mai bun caz mediocru şi o calificare obţinută doar pentru un gol în plus marcat faţă de Camerun. Presa italiană s-a dezlănţuit împotriva lui Bearzot şi a alegerilor sale. Cea mai importantă critică era titularizarea lui Rossi, abia revenit după suspendare şi care nu amintea deloc de atacantul dinaintea scandalului Totonero.

Rossi avea să recunoscă faptul că niciodată în cariera sa nu a jucat atât de slab ca în primele trei meciuri de la Cupa Mondială din 1982. Selecţionerul şi-a apărat însă preferatul, aducând în discuţie şi absenţa lui Roberto Bettega, care a ratat Mondialul din cauza unei accidentări. „Vă spun sincer că, dacă aş fi avut altă alternativă, aş fi folosit-o. A fost un risc uriaş să pariez că Rossi va reuşi să intre în ritmul unui asemenea turneu şi pe dorinţa lui de a lăsa în urmă greşelile trecutului. Dar aveam nevoie de un marcator, de cineva care să se potrivească stilului meu de joc. Dacă nu l-aş fi convocat, n-aş fi avut pe nimeni capabil să cauzeze probleme în careurile adverse”, a spus Bearzot.

Dar jurnaliştii italieni nu acceptau nicio explicaţie. Insistau că Roberto Pruzzo, golgheterul Romei, ar fi trebuit să fie în Spania. S-a ajuns chiar să se scrie despre o presupusă relaţie între Rossi şi colegul său de cameră, Antonio Cabrini, ceea ce a determinat stafful naţionalei să impună un embargo în relaţia cu presa. Singurul care vorbea cu ziariştii era căpitanul Dino Zoff, însă tensiunea se simţea de fiecare dată. Criticile au venit şi din partea oficialilor. Preşedintele ligii italiene, Antonio Matarrese, declara după remiza cu Peru (1-1) că „această echipă este o ruşine. Aş vrea să cobor în vestiar şi să le dau un şut în fund”. Răzbunarea „ruşinii de echipă” avea să vină 17 zile mai târziu, după victoria cu Brazilia. Matarrese chiar a coborât în vestiar, dar pentru a se fotografia alături de cei care tocmai deveniseră nişte eroi. Când l-au zărit, unii dintre jucători au deschis geamurile şi au spus, suficient de tare încât să fie auziţi, „miroase a rahat”, şi-a amintit Marco Tardelli. Preşedintele ligii a fost norocos. Tot după meciul cu Brazilia, un jurnalist a venit să-i felicite pe jucători, dar a fost la un pas să fie bătut de aceştia. „Atât de furioşi erau”, povestea Bearzot.

În timp ce Italia se chinuia şi trebuia să suporte şi presiunea compatrioţilor, Brazilia defila făcând spectacol. Echipa lui Tele Santana a produs cel mai frumos fotbal văzut la o ediţie a Cupei Mondiale după 1970. Trei victorii cu URSS, Scoţia şi Noua Zeelandă şi 10 goluri marcate, unul mai spectaculos ca celălalt. Ceea ce juca Selecao nu era doar fotbal. Carnavalul de la Rio fusese transferat pe terenurile Spaniei.
 


O "grupă a morţii" teribilă

În istoria Cupei Mondiale, au existat multe "grupe ale morţii". Însă, indiscutabil, cea mai puternică a fost cea din 1982, formată din deţinătoarea titlului, Argentina, tripla campioană Brazilia şi Italia, de două ori câştigătoare a trofeului. În mod ciudat, această serie teribilă nu a beneficiat de o scenă pe măsură. Meciurile au avut loc la Barcelona, dar nu pe Camp Nou, ci pe Estadio Sarria. Arena Barcelonei a fost rezervată duelurilor dintre Polonia, Uniunea Sovietică şi Belgia.

Nimeni nu-şi imagina că Brazilia va rata calificarea în semifinale. „Nici măcar Bruno Conti, «fratele meu» de la Roma. Îmi spunea că, dacă logica va fi respectată, va ajunge la Roma înaintea mea. Credea ce spune. Toată lumea credea”, spunea Falcao peste ani. Nici măcar primele semne de viaţă date de Italia în partida cu Argentina, câştigată cu 2-1, nu au schimbat această percepţie. Mai ales că Brazilia a răspuns cu un succes şi mai convingător în faţa campioanei mondiale, 3-1. Pentru a termina pe primul loc în grupă şi a se califica în semifinale, Selecao avea nevoie de un egal împotriva italienilor.

O formalitate, credeau cei mai mulţi. Încrederea câştigată de squadra azzurra după victoria cu Argentina a fost prea uşor ignorată.

MECIUL

5 iulie 1982. Două foste campioane mondiale stăteau faţă în faţă, luptând pentru un loc un semifinale. Mai important însă, se înfruntau două stiluri complet opuse. Il gioco all'italiana vs. jogo bonito. Zico a rezumat cel mai bine diferenţele: „Noi jucam un fotbal artistic. Totul era despre atac şi marcat goluri. Italia era opusul, preocupată complet să-şi împiedice adversarul să joace”.

Nu a fost un meci obişnuit. Iar primul lucru care l-a făcut astfel s-a petrecut în minutul 5. A fost momentul în care Paolo Rossi a marcat un gol. Nimeni nu se aştepta, deşi Italia a început mai avântat decât s-ar fi crezut. Aşa a început o după-amiază memorabilă. Pentru atacantul italian, pentru naţionala Italiei, pentru Cupa Mondială şi pentru istoria fotbalului.

După uluiala iniţială, Brazilia a reuşit să reacţioneze. Nu au trecut decât şapte minute de la deschiderea scorului şi sud-americanii au egalat, la capătul unei faze splendide, finalizată de Socrates, după o pasă minunată a lui Zico. Lucrurile reveniseră la normal. Doar pentru puţin timp însă. În minutul 25, Cerezo a încercat o pasă înapoi, Junior a fost neatent, iar Rossi, pe fază, a apărut parcă de nicăieri şi, după ce a avansat câţiva metri, a tras din marginea careului fără speranţe pentru portarul brazilian. Era oficial. Rossi redevenise atacantul letal pe care îl cunoştea toată lumea.

În repriza a doua, Italia a devenit mai preocupată de apărare, ştiind că Brazilia trebuie să atace pentru a obţine egalul necesar calificării. Selecao a presat, dar organizarea formidabilă a defensivei azzurre şi un Dino Zoff în zi mare au păstrat rezultatul neschimbat. Dar, în minutul 68, o altă demonstraţie a virtuozităţii braziliene s-a încheiat cu golul de 2-2, marcat de Falcao, cu un şut din marginea careului. Un scor ideal pentru sud-americani, care trebuiau doar să-l păstreze pentru ceva mai mult de 20 de minute. Nu au făcut-o decât până în minutul 74, atunci când, în urma unui corner, Rossi şi-a completat hattrickul şi a dat sentinţa definitivă: favorita tuturor neutrilor părăsea Cupa Mondială.

Brazilia nu a mai avut forţa de a reveni încă o dată. Ba mai mult, Antognoni a înscris un al patrulea gol pentru Italia, anulat eronat pentru offside. Zico, Socrates, Falcao şi ceilalţi plăteau pentru o oarecare aroganţă cu care intraseră pe teren, ignorând forţa italienilor şi ambiţia lor de a răspunde pe teren criticilor pe care le primiseră înaintea dinaintea turneului. „În acea zi, jucătorii brazilieni au păcătuit prin siguranţa pe care au afişat-o. Iar noi, sau mai degrabă eu, am profitat de acest lucru. De fiecare dată când un fundaş făcea o greşeală minoră, eu eram la locul potrivit, pregătit să atac şi să le scufund nava de război. Niciodată în carieră nu m-am simţit atât de inspirat ca în acel meci”, a povestit Rossi. Zico a rezumat şi mai bine ceea ce s-a întâmplat: „Dacă am fi marcat cinci goluri în acea zi, Italia ar fi înscris şase, pentru că au găsit de fiecare dată o cale de a capitaliza erorile noastre”.

Adepţii ofensivei totale nu au digerat uşor victoria Italiei. Acelaşi Zico spunea că, „dacă am fi câştigat acel meci, fotbalul ar fi fost diferit. În schimb, am început să jucăm fotbal cu scopul de a obţine rezultate cu orice preţ, un fotbal bazat pe distrugerea jocului adversarilor. Înfrângerea Braziliei nu a fost bună pentru lumea fotbalului”. Cu toate acestea, Bearzot şi-a apărat tactica şi a considerat mereu că succesul echipei sale nu a fost doar rodul pragmatismului: „Al treilea gol al nostru a fost marcat după un corner în care toţi jucătorii brazilieni se aflau în propriul careu. Repet: toţi jucătorii brazilieni în propriul careu. Şi cu toate acestea, încă suntem acuzaţi că jucăm doar un fotbal bazat pe contraatac”.

În ciuda eliminării, naţionala braziliană din 1982 a rămas în istorie pentru jocul său superb, care a simbolizat mai bine decât oricând acel jogo bonito atât de aclamat. „Brazilia avea o echipă fantastică, recunoscută şi iubită în întreaga lume. Peste tot lumea îşi aduce aminte de acea echipă”, a declarat Zico. Dar gloria a aparţinut Italiei şi lui Paolo Rossi. „După Cupa Mondială din Spania, viaţa mea s-a schimbat total. Nu există loc în lume unde să nu fiu recunoscut. Am devenit unul dintre cei mai populari oameni de pe planetă”, spunea atacantul italian într-un interviu mai vechi.

CE A URMAT?

Falcao a povestit că, a doua zi după meci, în delegaţia Braziliei exista încă un sentiment de frustrare. Nimeni nu înţelegea ce s-a întâmplat. Chiar şi jurnaliştii erau extrem de trişti. „Şi ei trăiau pentru acea echipă, au suferit alături de noi. A fost o lovitură grea”. Sentimentul de dezamăgire a fost ilustrat perfect de prima pagină a ziarului Jornal de Tarde, care arăta un copil de 10 ani care purta tricoul Braziliei plângând, alături de un titlu simplu: „Barcelona, 5 iulie 1982”.



De cealaltă parte, încrederea italienilor a ajuns la cote extrem de ridicate, iar squadra lui Bearzot a profitat de acest lucru. În semifinale, a învins Polonia cu 2-0, printr-o dublă a lui Rossi, iar în finală a câştigat cu 3-1 în faţa Germaniei de Vest. Italia cucerea al treilea titlu mondial şi egala Brazilia din acest punct de vedere. Rossi, devenit Pablito, a marcat o dată şi în ultimul act, devenind astfel golgheterul şi cel mai bun jucător al turneului. Nu va mai ajunge niciodată la acelaşi nivel, ceea ce l-a determinat pe Darwin Pastorin, un jurnalist italian născut în Brazilia, să scrie: „Paolo Rossi nu a fost un jucător, ci un roman. A fost iubit şi urât, a experimentat succesul şi eşecul, a fost glorificat şi uitat. Viaţa sa ar fi putut umple paginile din Război şi Pace”.

De atunci, Brazilia a mai câştigat de două ori Cupa Mondială, în 1994 şi în 2002, dar jocul său nu a mai fost niciodată la fel de spectaculos. „S-ar putea să fi fost ultima echipă a Braziliei care a reprezentat cu adevărat ceea ce înseamnă această ţară. De la acel moment, Selecao a devenit la fel ca oricare altă echipă naţională a lumii”, spunea, cu regret, Socrates. În schimb, Italia a aşteptat 24 de ani pentru un nou titlu mondial, care a venit în 2006. Ca o ironie, după un alt scandal uriaş - Calciopoli. Într-un fel, victoria italienilor de acum opt ani a reprezentat o confirmare a domniei sistemului şi organizării. O domnie începută într-o după-amiază fierbinte, la Barcelona, în 1982.

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati