Antena 3 Actualitate Cultură Mama pianistei Mihaela Ursuleasa, Agripina Ursuleasa: Dorul e din ce în ce mai mare

Mama pianistei Mihaela Ursuleasa, Agripina Ursuleasa: Dorul e din ce în ce mai mare

16 Iul 2018   •   19:16
 Mama pianistei Mihaela Ursuleasa, Agripina Ursuleasa: Dorul e din ce în ce mai mare

În 2012, vestea că pianista Mihaela Ursuleasa s-a stins din viață fulgerător, a zguduit lumea muzicală. S-au scris atunci multe despre artista genială al cărei nume a revenit în atenția mass-media pentru știrea… finală. Apoi, peste lacrimi s-au așternut timpul și tăcerea. Până în 2018, când vestea că există un Concurs Internațional de Pian care îi poartă numele Mihaelei a răzbătut din nou în presă și în sufletele celor care și-o amintesc. Am parcurs drumul de la București la Brașov cu emoția gândului că voi întâlni persoanele pe care Mihaela Ursuleasa le-a iubit cel mai mult: mama și fiica ei, scrie jurnalista Eveline Păuna.

Mi-am dorit să le întâlnesc și să vă aduc în dar povestea despre Mihaela, spusă chiar de cea care i-a dat viață și care se luptă cu dorul, zi de zi. Apoi am privit-o desenând pe Stephanie Felicia, fetița Mihaelei, care se numește astfel pentru că mama ei a vrut să cinstească amintirea tatălui său, Ștefan, și pentru că și-a dorit ca fiica ei să fie fericită – Felicia. E o fetiță frumoasă cu ochii albaștri lucitori în care se acunde timiditatea copilului care a spus prea puțin „mama”. Privindu-le și cunoscând-o pe Stephanie Felicia, mi-am dat seama că tragedia din 2012 e mângâiată cu o aripă de înger la gândul că fetița Mihaelei are toată viața înainte să-și împlinească numele și să fie fericită!

– Vreau să începem călătoria în timp, chiar de la istoria familiei Mihaelei, de la povestea dumneavoastră. Ați fost cântăreață. Cum v-ați apropiat de muzică? Cum a fost viața dumneavoastră până când a apărut Mihaela?
Eu, când eram copil, am făcut, la București, Liceul Clasic Mixt, care era la Catedrala Sfântul Iosif.
 
– Deci sunteți din București?
Eu sunt din București, da. M-am născut la Iași, dar părinții mei s-au mutat la București când eram foarte mică. Deci, începând din clasa întâi, mergeam la Catedrala Sfântul Iosif și la Liceul Clasic Mixt. Primele clase le-am făcut acolo. Se întâmpla după Război, deci prin 1947… Eu acum am 78 de ani. După patru ani, atunci, pe Bulevardul Magheru, vizavi de Patria, lângă Muzeul Simu, s-a înființat primul liceu de muzică din București. Odată cu instaurarea noului – pe atunci – regim comunist. M-am dus acolo singură, pentru că părinții mei nu aveau nimic de-a face cu muzica. Am văzut că acolo copiii dădeau examen. M-am întrebat de o fi… am intrat și eu să mă uit și mi-am spus: „Eu trebuie să dau examen aici”. I-am povestit unei mătuși că aș vrea să dau examen la pian. Trebuia să intru în clasa a V-a. M-am informat la liceu, unde mi s-a spus: „Fetițo, poți să dai examen, dar nu la pian, pentru că la pian sunt locurile ocupate și pianul se începe de la cinci-șase ani”. Era târziu. Totuși, m-au ascultat. Mie îmi plăcea să cânt. Eram în prima generație la Corul de Copii Radio, colegă cu Ileana Cotrubaș. Și acolo m-am dus tot singură…  La liceul de muzică am spus că mi-aș dori să rămân. Eram micuță, pistruiată și cu ochelari, chiar urâțică. Și spuneam tot mereu că eu vreau să rămân acolo, la școală. Am fost întrebată dacă vreau să studiez violoncelul. Am răspuns că da, fără să știu ce înseamnă acel instrument: „Puneți-mă la violoncel, numai să rămân aici, în școală”. Și profesorii vedeau cu ce drag voiam să rămân în școală. Ce profesori de violoncel erau! Profesori celebri: Boniș, Orlov, Radu Aldulescu… cei mai mari violonceliști erau profesori în școala aceasta. Eu eram micuță și firavă, violoncelul era violoncel… Am ajuns acasă și i-am spus mamei că m-am înscris la școala de muzică. „Dacă așa vrei tu…”, mi-a spus, nici tristă, nici bucuroasă.
 
– Părinții dumneavoastră n-au înțeles atunci, prea bine, ce presupunea muzica…
Nu, pentru că nu erau de meserie. Tatăl meu era expert anticar, negustor, înainte să vină comuniștii, când era regele. Și comuniștii i-au luat magazinele lui tata, dar aceasta este altă poveste… Le-am spus părinților mei că am nevoie de un violoncel. M-au întrebat: „Ce-i ăla?”. Le-am explicat. „Ia uite, domnule, ți-ai ales un dulap” – mi-au spus, râzând de cum alesesem. Cu toate că tata rămăsese fără magazine, mai căuta pe la doamne din înalta societate. Oamenii bătrâni își vindeau lucrurile… Cum era Prințesa Ghica și alte persoane asemenea, cărora comuniștii le luaseră palatele. Oamenii aceștia, din vechea burghezie, vindeau blănuri, bijuterii, icoane pentru că nu aveau din ce trăi. Tatăl meu a găsit, la o doamnă în vârstă, un violoncel vechi, vechi de tot. Ce valoare o fi fost instrumentul acela! Tata n-a știut. A dat pe el cât i-a cerut femeia și a venit, într-o noapte: „Ia, ca să nu mai plângi! Poftim violoncel!”. Am urmat violoncelul până când vârsta mi-a permis să studiez canto. Apoi… m-am măritat prea repede. Dar acestea sunt alte povești… M-am măritat, cu primul meu soț, la 18 ani și nu am mai mers la Conservator. Am făcut numai liceul de muzică, liceu care se mutase pe strada Principatele Unite.

 

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj la numărul 0744.882.200 pe Whatsapp sau Signal

×
Parteneri
x close