Trăim pentru a munci sau muncim pentru a trăi? Paradoxal, cred că oamenii muncesc tocmai pentru ca la un moment dat să poată să nu mai muncească. Dar nu e intotdeuna aşa.
Din păcate, stilul de muncă al multor profesionişti nu permite controlul şi deţinerea echilibrului propriei vieţi. Există multe persoane care muncesc intr-un mod compulsiv şi care pur şi simplu nu se pot opri, persoane realmente dependente de muncă.
Deşi e folosită de cele mai multe ori cu admiraţie, în spatele denumirii de "workaholic" se ascund multe pericole reale.
În aprilie 2007, un caz cutremurător a răscolit România. Raluca Stroescu, în vârstă de 31 de ani, manager de audit la „Ernst&Young", a fost găsită moartă în locuinţa ei. Avea calculatorul deschis si câteva dosare de serviciu în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, tânăra a muncit, aproape non-stop, luni de zile, de dimineaţa până noaptea târziu, fără week-end-uri şi sărbători. Era aproape un schelet, cântărea sub 40 de kilograme. Atunci s-a vorbit şi s-a scris, pentru prima oară în România, despre „moarte prin prea multă muncă".
Câtiva ani mai târziu, în 2010, o alta tânara oi-a gasit sfâroitul pe un pat de spital, epuizata de munca.
Femeia de 34 de ani, mama a doi copii, era angajata ca programator şi muncea continuu, atât la serviciu, cât şi acasa. Era dependenta de munca, workaholica. Aşa sunt sute, poate chiar mii de români.
Cei care nu reuşesc şi nici măcar nu încearcă se pot considera workoholici. Ei continuă să muncească ignorând oboseala dar şi mesajele venite de la familie şi prieteni.
