Ies de la mall. Flancat de bagaje mari, aleg un taxi, sperând să nimeresc dacă nu maşina, măcar şoferul fără damful de mahoarcă şi transpiraţia din vremea când vipia năştea pui de caniculă şi-i abandona pe unde apuca. Pornim. Mda. Am ales şi mai bine, dar şi mult mai prost, scrie un jurnalist sibian de la Tribuna.
Abia pe la giratoriul care ne întoarce spre oraş bag de seamă că ceasul dormitează şi anunţ că, de obicei, zece lei sunt suficienţi pentru cursă. Şoferul vorbeşte la telefon. O fi vreo urgenţă, îm zic. Poate-i naşte nevasta, poate că de asta se ocupă amanta, poate că şi-a lăsat faianţarii singuri în casă să-i urce gresia pe pereţi, poate că vorbeşte cu vreun medic. Nţţ. Nici vorbă. Şoferul e cufundat într-o conversaţie cu profunzimi adânci, de scoc: "Te-am sunat să te scot la o cafea ... Pe la trei, aşa, aveam nişte timp ... ".
În jur, circulaţia ne strânge ca o menghină. Şoferi agitaţi, claxoane, nervi smulşi din ţâţânile răbdării. De prioritate ori capete pe umeri nici nu mai poate fi vorba.
"O juma de oră îmi ia să ajung în centru, ai de mine ce-i aci!", explică şoferul interlocutorului şi ăla cu tot timpul din lume la dispoziţie. Nu lipsa centurii mă sperie, ci faptul că într-un trafic infernal, individul conduce cu o mână. Cu care schimbă şi viteze. Nu pare să-i pese că transportă o familie cu copil şi nici că legea are păreri al naibii de stricte când te nimereşti pe locul din stânga faţă. Cu paşi mici, dar fermi, conversaţia ajunge la iminenţa apogeului: "Tu ce mai zici? ... Când ne mai vedem?" Pe Milea, acul sare de şaptezeci, apoi de şaptezeci şi cinci, iar taxiul nostru ţopăie de o bandă pe alta, fără nicio semnalizare. Pe volan tot o singură mână, ailaltă fiind complet lipită de telefonul prin care conversaţia curge ca o moară stricată. Ajung la destinaţie, scot zece lei şi cobor. Taxiul o ia din loc. Şoferul turuind la telefon cu inconştienţa turată la maxim.
