Un asistent medical face un apel la părinți ca aceștia să nu ignore regulile de siguranță atunci când circulă cu copiii în mașină.
Ana este asistent medical la SMURD din 2009 și mărturisește că de-a lungul anilor a văzut multe, a simțit multe și a învățat multe. Cu unele lucruri s-a obișnuit, lucruri care au devenit o rutină pe care o respectă riguros, dar din când în când are parte de imagini cu care nu o să se obișnuiască vreodată.
Iată povestea unui dintre momentele groaznice trăite de ea:
"Era o zi rece de toamnă, iar eu mă gândeam că poate pentru că e duminică, garda mea va fi liniștită… De câte ori nu calculăm superficial șansele de dinainte și ne gândim: “N-are ce să se întâmple rău”? Ei, bine, același gând probabil că l-au avut si părinții Ei, cea despre care știu atât de puține, dar cu toate astea nu o voi uita niciodată!
Nu sunt cel mai bun prieten al vremii reci, așa că mă îmbrac bine și merg să îmi verific ambulanța. Termin de verificat și pornesc spre camera de gardă cu gândul la un ceai fierbinte. Liniștea zilei mele (aproape) perfecte de duminică e brăzdată de sunetul asurzitor al alarmei. Avem solicitare. Urcăm în ambulanța din care coborâsem cu câteva secunde în urmă. Întreb medicul: “Ce avem?” “Accident rutier!” Se întunecase deja, dar traficul era aglomerat. Pe drum, ni se transmite din dispecerat ca sunt 2 mașini implicate si 5 victime, dintre care 2 copii.
Ni se mai spune că noi ne vom ocupa de pacientul cel mai grav și că pentru ceilalți s-au trimis ambulanțe din localitatea cea mai apropiată. Ajungem la locul accidentului și coborâm din ambulanță. Mașina de descarcerarea era deja acolo. Primul semn că accidentul a fost extrem de grav e locul de impact al mașinilor. Fiind afectate părtile din față, realizăm că impactul a fost frontal. Luam monitorul, guler cervical și targă metalică si mergem spre câmp, locul unde au fost proiectate mașinile în urma impactului.
Zăresc pe bancheta din spate a unuia dintre automobile două scaune de copil și mă indrept către ele gândindu-mă naiv (pentru a doua oară în seara aceea) că poate copiii sunt bine (chiar daca scaunele sunt fixate cu fața la sensul de mers) și trebuie să ne ocupăm de un adult.
Apropiindu-mă, observ că scaunele sunt fără copii în ele și întreb pompierii unde sunt copiii. Îmi răspund repede cei care au sunat că o fetiță a iesit singura din mașină.
Pompierii îmi spun că a preluat-o deja un echipaj medical, numai că e cam confuză și i-a fost greu sa o convingă să accepte gulerul și targa metalică. Bun, zic, ăsta e un copil, dar al doilea? De ce nu e în scaun?
Întreb părinții care erau conștienți, în față, încă în centurile de siguranță, dacă sigur aveau doi copii pe bancheta din spate. Cu privirile înmărmurite, în stare de șoc, îmi zic că da, o fetiță de cinci ani cu autism și una de trei ani jumatate. Nu întelegeam cum Dumnezeu ar fi putut să dispară copiii aia din scaunele lor, din centuri. Până sa apuc să verbalizez nedumerirea, tatăl îmi spune că dormeau în scaunele lor fără centuri puse și fixate. Găsim fata de trei ani inconștientă, în stop cardio-respirator, făcută ghem cumva sub scaunul șoferului. Îi punem guler, o așezăm pe targa metalică și începem manevrele de resuscitare în câmp la lumina lanternei."
Continuarea, pe PrintesaUrbana.ro.
