Apare o nouă taxă în Codul Urbanismului. Cine trebuie să o plătească și de când se aplică
Publicat acum 49 minute
Are 58 de ani, e soț, tată, bunic, ieşise la pensie şi credea că şi-a încheiat socotelile cu turbinele. S-a înşelat. Traian Pinoşanu este unul dintre cei trei pensionari chemaţi de acasă, în plină criză energetică, ca să repornească un grup pe cărbune de la Rovinari. Iar când ţara l-a rechemat la datorie, primul „front” a fost chiar acasă: soţia lui n-a fost deloc, dar deloc încântată.
Însă, ca să înţelegem cum s-a ajuns aici, trebuie să pornim de la Dunăre. Vara aceasta, seceta şi debitul foarte scăzut al fluviului au dat peste cap producţia de energie a României. Nivelul excepţional de scăzut al Dunării a dus la oprirea Unităţii 1 de la Cernavodă pe 28 iulie, iar pe 13 august a fost oprit controlat şi Reactorul 2.
Astfel, pentru prima dată într-o situaţie dintre cele mai neobişnuite din ultimii ani, niciunul dintre cele două reactoare de la Cernavodă nu mai producea energie electrică.
Motivul opririi nu a fost vreun incident, ci tot lipsa apei: reactoarele nucleare au nevoie de apă din Dunăre ca să răcească instalaţiile, iar când fluviul scade prea mult, centrala nu mai poate funcţiona în siguranţă. Adică aceeaşi secetă care usucă râurile poate „opri” şi energia nucleară, şi pe cea produsă în hidrocentrale.
Cele două reactoare de la Cernavodă asigură, împreună, o parte importantă din curentul ţării – în jur de 700 MW doar Unitatea 2, adică aproximativ 10% din producţia naţională. Ca să acopere gaura, statul a apelat la trei soluţii: importuri de energie, producţie mai mare din hidrocentrale şi, mai ales, revenirea la cărbune. Aşa a fost scos din rezervă şi repornit Grupul 4 pe cărbune de la Rovinari, al Complexului Energetic Oltenia, de 310 MW.
Aici apare problema care ne aduce înapoi la Traian Pinoşanu, pe care l-am pomenit noi la începutul materialului: cărbunele mai există, dar oamenii care ştiu să pornească şi să ţină în funcţiune aceste grupuri, nu.
› Vezi galeria foto ‹
Funcţionarea simultană a celor trei grupuri de la Rovinari a scos la iveală – ce surpriză! – şi lipsa personalului specializat, astfel încât, pentru anumite posturi din camerele de comandă, a fost nevoie inclusiv de revenirea unor foşti angajaţi pensionaţi. Trei dintre ei – „tablotari” cu zeci de ani de meserie – au fost chemaţi înapoi de acasă.
Ce înseamnă, mai exact, meseria de „tablotar”?
Este omul din camera de comandă care supraveghează şi controlează, de la tabloul de comandă, funcţionarea grupului energetic – de aici şi numele. El urmăreşte parametrii turbinei, reacţionează la orice abatere şi ia decizii în secunde. Nu e o meserie pe care o poţi învăţa peste noapte şi nici din manuale, aşa cum explică chiar Pinoşanu.
„Presupune şi trebuie foarte multă experienţă. Ea se acumulează în timp”, spune el. Iar când e întrebat dacă poate fi luat pur şi simplu cineva din companie, care n-a lucrat pe postul ăsta, Traian Pinoșanu ne spune cum cineva „care nu a lucrat în domeniu, pe postul ăsta de operator, nu are cum, se formează în timp un om...”
Iar miza e mare, întrucât o greșeală costă.
„E multă responsabilitate. Pot să se producă diferite avarii, cu costuri foarte mari”, avertizează el. Şi mai adaugă că totul se joacă în viteză: „Acţionezi foarte rapid, iar dacă nu acţionezi rapid, au loc avarii care înseamnă costuri mari”.
Pinoşanu ieşise la pensie în urmă cu doi ani şi nu se aştepta să mai fie căutat de foștii lui șefi.
„Nu, nu mă gândeam... nu mă aşteptam”, recunoaşte el. A acceptat, totuşi, la insistenţele conducerii sucursalei: „Am zis: de ce nu, dacă pot să fac ceva? O lună de zile, o perioadă foarte scurtă”.
Are copii şi nepoţi, iar vestea că se întoarce la muncă n-a picat bine în familie: „Ce să zică... Soţia n-a fost încântată, a zis că am 40 de ani de serviciu, e suficient”.
Peste supărarea de acasă răzbate, însă, şi un fel de mândrie profesională.
Întrebat ce simte când toate cele trei grupuri merg la capacitate maximă, Traian Pinoșanu ne răspunde ca un om care şi-a petrecut o viaţă printre turbine: „O satisfacţie! Ca pe vremurile care erau înainte: mergea foarte bine, o energie foarte sigură”.
Îl mai încântă și faptul că, uite, în sfârșit sunt și specialiștii căutați. Că munca lor n-a fost în van atâția zeci de ani.
Tablotarii au fost reangajați pentru 30 de zile
Contractul lui Traian Pinoșanu e pe 30 de zile. Ce se întâmplă după, rămâne de văzut, deoarece, în paralel, sunt pregătiţi şi alţi oameni care să preia posturile.
Cât despre situaţia de la Rovinari, ea rămâne fragilă: termocentrala are cărbune pentru doar 7 zile, iar cei trei tablotari aduşi de la pensie lucrează pe ture, nu neapărat toţi la acelaşi grup.
Însă, dincolo de toată dezbaterea asta intensă din spațiul public despre criză, energie, cifre, megawaţi şi de nivelul Dunării, povestea lui Traian Pinoşanu spune ceva ce e, poate, un pic trist despre felul în care stă, azi, sistemul energetic al României.
Când seceta a lăsat ţara fără cele două reactoare de la Cernavodă, iar curentul a trebuit găsit de undeva, s-a văzut – a mia oară – efectele unor practici ce se adună de ani buni: cărbune mai avem, centrale mai avem; dar oamenii care ştiu să le pună în funcţiune şi să le ţină în viaţă au ieşit, rând pe rând, la pensie – şi n-a mai avut cine să le ia locul.
Aşa s-a ajuns ca, într-o vară (plină de crize politice, financiare, energetice, climatice), ţara să bată la uşa unor oameni care îşi câştigaseră deja, după 40 de ani de muncă, dreptul la odihnă. Iar ei au răspuns, chiar dacă asta a însemnat, pentru fiecare, şi câte o discuţie mai puţin plăcută acasă cu soțiile lor.