Cartea falsă despre un simpozion al Elenei Ceaușescu de la Târgu Neamț a fost folosită pentru a distruge un medic legist din Germania

O carte roșie despre un simpozion științific care ar fi avut loc în 1981 la Târgu Neamț, sub patronajul Elenei Ceaușescu, a fost arma folosită de un medic german ca să distrugă cariera unuia dintre cei mai respectați medici legiști din Germania. Otto Z, convins că institutul de medicină legală din München era vinovat pentru moartea mamei sale, a comandat unui ghostwriter din Pakistan și unei tipografii din Serbia o carte complet falsă, a scos-o la vânzare pe eBay și a reușit să-l păcălească pe cel mai temut vânător de plagiate din lumea germanofonă, Stefan Weber, care l-a acuzat public pe profesorul Matthias Graw că și-a copiat teza de doctorat. Înșelătoria a fost descoperită abia după ce experții au observat că fontul cărții fusese lansat în 2008, iar hârtia fusese produsă cel mai devreme în 2015, iar povestea s-a încheiat în acest an, când Otto a recunoscut că a pus la cale întregul plan și a acceptat să-i plătească medicului legist daune de 210.000 de euro, scrie The Guardian.

Într-o seară caldă și liniștită de iunie 2020, Doria, mama în vârstă a lui Otto, se stingea în apartamentul ei din München. Stătea întinsă, cu ochii închiși, iar chipul palid, încadrat de părul alb, era calm.

Otto, cu mască, mănuși și un șorț steril, ațipise pe un scaun lângă ea. Otto, care își spune uneori Rainer și al cărui nume de familie este cunoscut doar ca „Z”, din cauza legilor stricte privind protecția vieții private din Germania, era medic și avusese grijă de mama lui ani la rând, de când aceasta suferise un accident vascular cerebral și se mutase la el. Mi-a descris cum a decurs noaptea aceea. S-a trezit auzind-o cum respira scurt și a încercat să o ridice în capul oaselor. Avea ochii închiși și buzele strânse. A încetat să mai respire. Otto a întins mâna după telefon ca să cheme ajutor, dar atunci Doria a deschis ochii și l-a privit fix. A zâmbit, a mai tras o dată adânc aer în piept, a închis din nou ochii și a rămas nemișcată.

Otto s-a prăbușit pe scaun. Ca medic, văzuse moartea de multe ori, dar plecarea propriei mame l-a aruncat într-o stare de șoc. Se simțea încremenit și privea ferestrele care sclipeau în lumina ce se stingea. Avea 66 de ani, iar fratele și tatăl lui muriseră cu ani în urmă. Nu avea prieteni. Își dăduse tot timpul, toată energia și toată atenția îngrijirii mamei sale, iar acum, când misiunea lui se încheiase brusc, nu mai avea la cine să se întoarcă. A jelit-o în singurătate, printr-un ritual improvizat. A aprins lumânări și a așezat farfurii de metal în cele patru colțuri ale patului. S-a așezat lângă ea și s-a gândit la sufletul ei.

După ce a încheiat ritualul, Otto a luat telefonul și a sunat la o casă de pompe funebre. Știa procedura: fiind medic, putea să emită el însuși certificatul de deces al mamei sale. După ce a închis, a așteptat. A fost ultimul moment de liniște pe care avea să-l mai trăiască timp de multe luni.

După ce a sunat la pompe funebre, mi-a povestit Otto, a stat lângă mama lui toată noaptea și până a doua zi după-amiază, când a auzit o bătaie în ușă. A fost surprins să vadă că cei doi bărbați de pe hol nu erau medici, ci polițiști. Purtau veste antiglonț și erau înarmați. I-a poftit înăuntru, iar ei au cercetat camerele. I-a îndrumat spre dormitorul mamei sale și i-a urmat îndeaproape, dar polițiștii l-au oprit și l-au rugat să ia loc.

În timp ce polițiștii examinau trupul mamei sale, Otto a stat în birou. Au trecut 45 de minute, apoi a auzit pe altcineva intrând în apartament fără să bată la ușă. O femeie înaltă și elegantă s-a apropiat, s-a prezentat drept medic legist de la Institutul de Medicină Legală din München, apoi s-a îndreptat spre dormitor.

Otto știa că un medic legist, spre deosebire de un medic obișnuit sau de o asistentă, este trimis doar la decesele suspecte. A urmat-o în dormitor, unde ea începuse să examineze trupul mamei sale. Otto nu se pierdea ușor cu firea, dar mi-a spus că felul în care legista o manevra pe Doria l-a tulburat. I s-a părut că ținuta ei elegantă era neprofesionistă, date fiind împrejurările, și că îi lipsea delicatețea față de pacient. A spus totuși că a încercat să rămână politicos și de ajutor. În timp ce ea își făcea treaba, i-a povestit ce își amintea din ultimele ore ale mamei sale și i-a descris lunga ei boală, pe care o documentase în cele mai mici detalii de-a lungul anilor. Otto i-a spus legistei că este medic, dar i s-a părut că pe ea nu o interesa. Femeia s-a întors spre polițiști și, fără nicio explicație, le-a spus că acesta este un caz pentru forțele de ordine, apoi a plecat din apartament. Otto mi-a spus că se întreba de ce nu îl asculta nimeni pe el, fiul îndurerat, medicul.

Au sosit și alți polițiști înarmați, care au percheziționat camerele. Un comisar s-a apropiat de Otto și i-a spus să își strângă lucrurile, pentru că aveau nevoie să lucreze fără să fie deranjați. Nedormit și copleșit de durere, Otto a fost scos în stradă și i s-a ordonat să nu se întoarcă. A rătăcit pe străzile largi și luminate ale Münchenului. Pe măsură ce se lăsa întunericul peste oraș, mi-a spus Otto, a simțit că „nu mai înțelegea lumea”.

S-a cazat la un hotel, dar nu a suportat să stea în cameră. Mai târziu în acea noapte, s-a întors la apartament și a găsit ușa sigilată cu bandă a poliției. Era disperat să vadă ce face mama lui și credea că ar putea fi încă înăuntru. A rupt sigiliul poliției și a intrat în camerele întunecate, care erau într-un haos total, ca și cum niște spărgători ar fi răscolit totul înainte să fugă. A intrat în dormitor. Mama lui nu mai era acolo.

Otto s-a întors la hotel, dar tot nu a putut să doarmă. S-a dus din nou la apartament pe la două noaptea și de data aceasta a găsit acolo mai mulți polițiști. L-au observat și l-au urcat pe bancheta din spate a unei mașini de poliție. A fost dus la Institutul de Medicină Legală, unde medicii i-au prelevat probe: păr, urină și sânge. După ce au terminat, Otto a fost dus înapoi la secția de poliție și s-a trezit singur în ceea ce el a descris drept o celulă minusculă, fără ferestre, cu doar o saltea, o toaletă din oțel inoxidabil și gratii la ușă.

A doua zi dimineață, doi polițiști l-au interogat. Cum avusese grijă de Doria? De ce îi documentase starea atât de precis? Îi făcuse mamei sale o injecție cu soluție salină concentrată? Abia atunci Otto a înțeles: poliția credea că își ucisese mama.

După două nopți în arest, poate trei (amintirile lui din acea perioadă sunt confuze), Otto a fost eliberat și i s-a permis să se întoarcă acasă. Deși a fost o ușurare să ajungă acasă, mi-a spus că tot nu înțelegea de ce era suspectat. Nu fusese încă acuzat oficial de nicio infracțiune. Otto i-a scris șefului Institutului de Medicină Legală, profesorul Matthias Graw, ca să îl întrebe dacă echipa lui descoperise ceva suspect la examinarea trupului Doriei. Nerăbdător să își dovedească nevinovăția, Otto s-a oferit să îi trimită lui Graw toate notițele zilnice despre starea de sănătate a mamei sale. A propus chiar, cu îndrăzneală, să scrie împreună o lucrare științifică despre cauza morții ei.

Graw nu i-a răspuns niciodată la e-mailuri, iar Otto a căzut în depresie. Mi-a spus că a început să se învinovățească pentru moartea mamei sale. Făcuse o greșeală? Scăpase din vedere vreun detaliu esențial? Ar fi putut să o salveze cumva? De-a lungul anilor, spunea el, o dusese la 19 specialiști diferiți, ca să se asigure că primește cea mai bună îngrijire. Avusese grijă să facă mișcare și să petreacă în fiecare zi timp la aer curat. Făcuse tot ce putuse, nu-i așa?

Doria era întreaga lui lume. Înainte de pandemie, o ducea în fiecare seară în centrul orașului, unde muzicanții stradali o îndrăgeau pentru bacșișurile generoase. În tinerețe, Doria călătorise cu pasiune, iar Otto o dusese, într-un scaun cu rotile, într-o ultimă vacanță în Italia. Acum ea nu mai era. Disperarea lui Otto a crescut până când nu a mai putut nici să mănânce, nici să doarmă.

În ianuarie 2021, autoritățile au închis ancheta privind moartea mamei sale, iar Otto a fost absolvit de orice vină. Dar tot nu reușea să treacă peste moartea ei. S-a internat de bunăvoie într-un centru de tratament psihiatric, sperând să își liniștească mintea.

Prin terapie și mișcare, Otto și-a recăpătat treptat puterile. Între timp, primise o copie a rezultatelor raportului toxicologic al mamei sale, semnat de Graw și de doi specialiști ai institutului, dar era prea dezorientat ca să le examineze cu atenție. Au trecut luni. Era mijlocul verii, după ce Otto se mutase înapoi în apartament, când s-a așezat în sfârșit să studieze dosarele medicale ale Doriei și raportul.

Cu două doctorate și zeci de ani de experiență în medicină și chimie, Otto știa să interpreteze rapoartele de laborator. Mi-a spus că ceva nu i se părea în regulă. Avea impresia că unele date fuseseră evidențiate selectiv, iar alte detalii fuseseră trecute cu vederea. În raportul toxicologic, spunea el, a observat în sângele ei un compus chimic asociat de obicei cu expunerea la frig. În relatarea lui, o idee imposibilă, de nespus, i s-a strecurat în minte: ar fi putut mama lui să fie încă în viață când a fost luată și pusă în congelatorul morgii? Ar fi putut să moară, de fapt, la Institutul de Medicină Legală, în grija legistei? Și, dacă da, cum? Raportul menționa și urme neobișnuite ale unei substanțe din floarea de brândușă de toamnă, o otravă numită colchicină.

Otto a început să cerceteze Institutul de Medicină Legală. A pornit de la directorul acestuia, profesorul Matthias Graw, și a descoperit că, în urmă cu zeci de ani, pe când era doctorand la Universitatea din Hamburg, Graw își scrisese teza despre o anumită otravă naturală din floarea de brândușă de toamnă, numită colchicină, aceeași otravă găsită în sângele Doriei. Otto mi-a spus că în mintea lui a prins contur o teorie întunecată: dacă institutul încercase să îi însceneze o crimă, ca să ascundă faptul că, în realitate, ei îi uciseseră mama?

Nu s-a dus la poliție, care, după raționamentul lui, trebuia să lucreze îndeaproape cu șeful institutului de medicină legală. Avea să își facă singur dreptate. Sperând să facă propriile examinări, Otto i-a scris din nou institutului și a cerut acces la rămășițele mamei sale. Nici de această dată scrisoarea lui nu a primit răspuns. În apartament, aplecat asupra computerului, Otto a săpat tot mai adânc în trecutul lui Graw, căutând dovezi de neglijență sau de fapte penale în dosarele omului care supraveghease autopsia mamei sale. A scotocit prin literatura științifică despre colchicină, otrava la care Graw era expert.

Până la jumătatea lui februarie 2022, Otto avea pe birou o carte datată 1982. Se intitula „Colchicina – 100 de ani de cercetare”. Unul dintre capitole, cu experimentele, rezultatele, tabelele și concluzia sa, era aproape identic cu teza lui Graw, publicată cinci ani mai târziu. Otto era convins că ține în mâini dovada de care avea nevoie ca să îl doboare pe Graw.

La sfârșitul lui februarie 2022, un bărbat pe nume Stefan Weber stătea în biroul lui de la marginea Salzburgului când în căsuța de e-mail i-a aterizat un mesaj intrigant. Mesajul susținea că Graw, șeful Institutului de Medicină Legală al Universității din München și unul dintre cei mai respectați medici legiști din Germania, își plagiase teza de doctorat.

Era genul de mesaj pentru care trăia Weber. La 56 de ani, cu fața de copil, masiv, energic și de o seriozitate neclintită, Weber este cel mai temut vânător de plagiate din lumea germanofonă. Investigațiile lui au vizat-o, printre alții, pe fosta ministră austriacă a muncii și familiei Christine Aschbacher, care a demisionat după ce Weber a susținut că lucrarea ei de master arăta „abisuri nemaivăzute de aberații, absurdități și plagiat”, și pe politiciana germană Annalena Baerbock, a cărei candidatură la funcția de cancelar, cândva promițătoare, a fost torpilată după ce el i-a cercetat cartea. The New York Times l-a numit pe Weber „teroarea incontestabilă a academicienilor, politicienilor [și] celebrităților”.

Weber nu face eforturi să fie simpatizat. Fost profesor de comunicare, a încercat de opt ori, la opt universități, să obțină un post permanent și a eșuat de fiecare dată. Colegii din mediul academic îl găseau adesea brusc și inflexibil. Mi-a spus că era urât din cauza insistenței lui pe standarde înalte.

Weber se îmbracă în negru și își conduce treburile cu o meticulozitate extremă. De teamă să nu facă diabet, ține perioade lungi de post. Își petrece zilele aproape complet singur, mergând între birou, bibliotecă și centrul de copiere. Primește lunar numeroase cereri de investigații, mai ales de la firme de avocatură și de la persoane private care vor să verifice un candidat, un concurent sau un coleg. Weber mi-a spus că cere până la 350 de euro pe oră pentru munca sa. Îi pune frecvent la stâlpul infamiei pe blogul său atât pe oamenii publici, cât și pe academicieni obscuri, iar tot acolo tună și fulgeră împotriva „ideologiei Wokistan” și a scris: „Extremist de dreapta trebuie înțeles ca un titlu de onoare!”. În timpul liber, scrie cărți pretențioase de filozofie și teorie, cu titluri precum „Limbaj, umanitate, univers”.

E-mailul, trimis de un anume Otto Z, susținea că întreaga carieră a lui Graw era „construită pe înșelăciune”. Din descrierea lui Otto, cartea despre colchicină ar fi fost o sursă ușor de furat. Fusese publicată în Germania de Est, în plin Război Rece, ceea ce însemna că, foarte probabil, nu era cunoscută academicienilor occidentali atunci când Graw și-a publicat teza. Era, de asemenea, în jargonul vânătorilor de plagiate, „literatură gri”: material informal, fără evaluare colegială, care rămâne în afara platformelor digitale de cercetare. Fără ponturile lui Otto, i-ar fi fost imposibil lui Weber să afle că această carte există.

Weber a acceptat cazul și, cu ajutorul unui asistent, s-a apucat să cerceteze cartea. Arhiva editurii est-germane se pierduse după reunificare, iar cartea nu fusese citată niciodată de vreo altă sursă. Weber a pornit în căutarea unui exemplar fizic. La bibliotecă, arhivista în vârstă i-a spus că nu o aveau. După ce și-a consultat bazele de date, l-a informat că nicio altă bibliotecă din lume nu o avea. A găsit însă un singur exemplar pe eBay, la 220 de dolari, iar curând Weber ținea cartea în mâini: un volum cartonat, roșu aprins. Când s-a așezat să o citească, a descoperit că această carte roșie spunea o poveste incredibilă, aproape pierdută pentru istorie.

Era volumul unui simpozion academic organizat în 1981 la un spital din Târgu Neamț, un mic oraș din România. Participaseră experți de seamă în colchicină, biologi, farmaciști și zoologi, care se adunaseră să își prezinte lucrările. Prelegerile și discuțiile lor fuseseră strânse în capitole care reconstituiau istoria acestui domeniu de nișă. Încă din secolul I se știe că brândușa de toamnă este toxică. Din secolul al VI-lea, toxina responsabilă, colchicina, este folosită în tratarea gutei. De-a lungul secolului XX, au fost descoperite noi utilizări ale colchicinei: capacitatea ei de a perturba microtubulii, de exemplu, îi ajută pe oamenii de știință să studieze diviziunea celulară, mecanismele bolilor și toxicitatea medicamentelor.

Mai surprinzătoare decât orice descoperire prezentată la simpozion era însă lista invitaților. Veniseră experți de pe ambele părți ale Cortinei de Fier. Erau prezenți cel puțin doi americani: zoologul John Julius Biesele și cercetătorul în domeniul obezității Jules Hirsch. Își riscaseră acești occidentali reputația, cariera și poate chiar libertatea ca să participe?

Poate că explicația avea legătură cu gazda simpozionului, Elena Ceaușescu, soția excentrică și nemiloasă a lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci dictatorul României. Adăugând o răsturnare bizară investigației lui Weber, Elena Ceaușescu era ea însăși o celebră impostoare academică. Deși terminase doar școala primară, credea că se „născuse mare chimistă” și forțase Institutul Politehnic din București să îi acorde titlul de doctor în chimie. Pe toată durata domniei soțului ei, i-a obligat pe chimiștii români să publice lucrări sub numele ei. Îi șantajase oare, cumva, pe oamenii de știință occidentali ca să participe la conferința ei? Sau erau, poate, spioni trimiși de CIA să culeagă informații?

Când regimul comunist din România s-a prăbușit, în 1989, Elena Ceaușescu a fost executată, împreună cu soțul ei, de un pluton de execuție. Cercetările lui Weber nu au scos la iveală nicio altă mențiune despre această conferință revoluționară. Până în 2022, majoritatea participanților muriseră și ei. Conferința părea sortită să rămână o notă de subsol în istoria științei. Dar, studiind paginile cărții „Colchicina”, Weber s-a convins curând că un om nu trecuse cartea cu vederea: Matthias Graw.

După ce au comparat cartea roșie cu teza lui Graw, Weber și asistentul său au ajuns la concluzia că aproape 80% din lucrarea lui Graw nu era originală. Două dintre capitolele centrale ale tezei și multe secțiuni întregi erau copiate cuvânt cu cuvânt, cu imagini și tabele reproduse integral.

Pe 6 iunie 2022, Weber și-a depus în sfârșit raportul. În documentul de 70 de pagini, pe care l-a trimis mai multor publicații, susținea că Graw plagiase deliberat și cu intenția de a înșela.

„Cazul miroase a abatere științifică gravă”, a declarat el pe blog. „Șeful unui institut de medicină legală... are, evident, el însuși un cadavru în pivniță”.

Graw era în vacanță în nordul Norvegiei când a aflat vestea. Pe 20 iunie 2022, un reporter de la revista de investigații Der Spiegel a contactat Institutul de Medicină Legală al Universității din München, întrebând dacă Graw vrea să comenteze acuzațiile că și-ar fi plagiat teza. Graw, un bărbat sever de 66 de ani, mi-a spus prin avocatul său că își amintește cât de nedumerit a fost de acel telefon.

A explicat că plecase în vacanță și își lăsase laptopul la München, la aproximativ 2.400 de kilometri distanță. Fără el, nu avea cum să răspundă la fiecare dintre numeroasele acuzații, care oricum erau nefondate. La scurt timp după aceea, departamentul juridic al angajatorului său, Universitatea din München, l-a sunat pe Graw ca să îi spună că nu îl poate sprijini sau reprezenta, pentru că trebuia să rămână imparțial până la finalul investigației.

Der Spiegel a publicat povestea pe 1 iulie 2022, într-un articol intitulat „Acuzații grave de plagiat împotriva unui medic legist din München”. Süddeutsche Zeitung, ziar din München, l-a citat pe Weber spunând că Graw ar trebui suspendat pe durata investigării acuzațiilor. Apoi a venit tabloidul Bild, care a scris că mai mulți avocați cereau ca toate rapoartele publicate de institut sub conducerea lui Graw, adică mii, să fie verificate, iar cazurile reexaminate, ceea ce ar fi putut provoca un „cutremur în sistemul judiciar din München”.

Au apărut cereri ca Graw să demisioneze. Subalternii lui de la institut au început să speculeze cine îi va lua locul. Guvernul german i-a cerut să renunțe la funcția de vicepreședinte al Societății de Medicină Legală. În cele din urmă, universitatea pe care o absolvise, Universitatea din Hamburg, a deschis o anchetă. Dacă investigația confirma raportul lui Weber, lui Graw i-ar fi fost retras titlul de doctor. Și-ar fi pierdut funcția, postul permanent și pensia.

În timp ce Weber aștepta rezultatele anchetei de la Hamburg, la sfârșitul lui august a fost surprins să citească un nou articol în Bild. Fără să îl anunțe pe Weber, Otto îi acordase ziarului un interviu în care susținea că Graw furase un dinte de aur al mamei sale în timpul autopsiei. În articol, Otto mai susținea că mama lui, Doria, era o evreică supraviețuitoare a Holocaustului, ceea ce a sugerat imediat o paralelă între furtul dintelui de aur și lagărele de concentrare naziste. Politica lui Weber era să nu cerceteze niciodată motivele clienților săi. Îl interesa doar adevărul, nu zvonurile sau răfuielile mărunte. Dar, citind articolul, a început să se întrebe dacă interesul lui Otto față de Graw nu mergea dincolo de integritatea academică.

La trei luni după deschiderea investigației, comisia de ombudsmani a Universității din Hamburg și-a încheiat ancheta internă. Detractorii lui Graw se așteptau ca dizgrația lui să fie totală. Dar povestea avea să ia o întorsătură nouă și neașteptată.

Echipa universității nu a fost de acord cu concluziile raportului lui Weber, care îl acuza pe Graw de plagiat. De fapt, a arătat cu degetul într-o cu totul altă direcție. În opinia universității, frauduloasă nu era teza lui Graw. Comisia examinase cartea roșie despre colchicină, pe care Graw ar fi plagiat-o pentru teza sa. Iar în opinia experților, falsă era cartea roșie.

Weber a rămas uluit. A început să analizeze afirmațiile anchetei universitare. În primul rând, aceasta arăta că adresa editurii trecută pe pagina cu drepturile de autor nu corespundea niciunui loc real din fosta Republică Democrată Germană. În al doilea rând, un anumit termen tehnic fusese tradus stângaci în engleză. Și, în al treilea rând, textul cita o sursă din 1983, lucru imposibil pentru o carte tipărită în 1982 și bazată pe o conferință din 1981.

Aceste dovezi i s-au părut lui Weber slabe. Toate puteau fi rezultatul unei edituri neglijente din epoca socialistă, nu dovada unui fals. Și de ce s-ar fi chinuit cineva atât de mult să distrugă reputația lui Graw, încât să creeze o carte complet falsă, cu o poveste atât de elaborată în spate?

Totuși, Weber a simțit că îi fuseseră puse la îndoială abilitățile de investigator și s-a hotărât să spulbere acuzațiile. A început prin a-l contacta pe Otto, care îi trimisese inițial o scanare PDF a cărții roșii, înainte ca bibliotecara lui Weber să găsească un exemplar tipărit de vânzare pe eBay. L-a întrebat unde anume găsise prima dată cartea roșie. Anterior, Otto îi explicase că o văzuse citată într-un brevet, apoi dăduse întâmplător peste volumul pe care îl avea, la un târg de vechituri din Serbia. Weber l-a întrebat: ce târg de vechituri? Și putea să îi arate brevetul în care era citată?

Otto, care fusese până atunci de ajutor în toate interacțiunile cu Weber, a devenit evaziv, apoi furios. Fără să răspundă la întrebările lui Weber, a insistat că Universitatea din Hamburg făcuse o anchetă de fațadă, menită să îl spele pe Graw de acuzații. Apoi, trecând la teorii ale conspirației, i-a inundat căsuța de e-mail cu sute de pagini de documente despre moartea mamei sale și despre motivele pentru care credea că Graw manevrase greșit rămășițele ei.

Weber a încercat să înțeleagă comportamentul lui Otto, analizând pe blog răsturnările de situație.

„Dacă [este vorba despre] un fals, atunci toate acestea sunt la fel de improbabile ca și cum cercetătorii ar descoperi mâine că Pământul este plat”, scria el pe 6 octombrie 2022.

Weber vedea doar două variante: fie elita academică conspirase pentru a-l proteja pe Graw printr-o anchetă de mântuială, fie Otto falsificase cartea cu intenția de a-l folosi pe Weber ca pion într-un plan șocant de elaborat pentru a-l sabota pe Graw. A anunțat că, dacă a doua variantă era cea adevărată, va renunța pentru totdeauna la vânătoarea de plagiate.

Weber și-a eliberat agenda și s-a concentrat asupra cărții roșii. A căutat prin vechile cărți de telefon din RDG numele traducătorului, dar nicio persoană cu acel nume nu părea să fi locuit în Berlinul de Est la acea vreme.

A dus cartea la un anticar, care i-a spus că semnul de carte din pânză al volumului era neobișnuit pentru editurile est-germane din acea epocă. Un designer grafic l-a informat că fontul principal al cărții, Scotch Modern, fusese lansat abia în 2008. În cele din urmă, Weber l-a găsit pe fotograful care făcuse o fotografie-cheie a brândușei de toamnă, iar acesta i-a spus că urcase imaginea pe Wikimedia Commons în 2005.

Weber și-a dat seama că fusese păcălit. Pe 13 octombrie, și-a cerut public scuze și și-a retras acuzațiile împotriva lui Graw, într-o postare pe blog în care a numit afacerea „un dezastru pentru cercetarea plagiatului”.

Apoi, într-o nouă postare, intitulată „Cronologia unei asasinări de imagine eșuate”, și-a propus să documenteze cum fusese produsă cartea.

Graw era absolut sigur că nu își copiase teza de doctorat, dar, într-o discuție telefonică recentă, mi-a spus cât de tulburătoare fuseseră acuzațiile: „Un lucru era clar: vânătorii de plagiate fuseseră angajați de cineva, dar întrebarea era cine și de ce?”. A petrecut luni întregi încercând să îi liniștească pe cei din jurul său, convingându-i că nu greșise cu nimic. Când a primit un PDF al cărții roșii pe care ar fi plagiat-o, a fost uimit de câte greșeli flagrante conținea și de câți oameni le trecuseră cu vederea.

În această perioadă, Otto deschisese o serie de procese civile împotriva lui Graw, acuzându-l de încălcarea drepturilor de autor. În august 2022, Graw a citit interviul lui Otto din Bild, în care acesta îl mai acuza că furase un dinte de aur de la mama lui decedată. Atunci și-a dat seama că Otto, fiul îndoliat, se afla în spatele complotului menit să îi distrugă cariera. În octombrie, Graw a depus o plângere penală împotriva lui Otto, cerând poliției să investigheze întreaga afacere.

Pe 8 noiembrie 2022, poliția a năvălit în apartamentul lui Otto. Polițiștii au găsit o bogată literatură despre colchicină și mai multe lucrări științifice ale lui Graw.

Au confiscat corespondență și dispozitive de stocare care conțineau documente stufoase în care numele „Graw” apărea de peste 28.000 de ori. Laptopul lui Otto avea foldere numite „Graw” și „Dissertation”, precum și imagini ale brândușei de toamnă. Anchetatorii au găsit și corespondență cu un ghostwriter pakistanez și un contract cu o tipografie din Serbia. Din aceste ingrediente disparate, se pare, Otto asamblase cu grijă cartea roșie.

Pe măsură ce anchetatorii studiau documentele lui Otto, a început să se contureze o imagine a trecutului său, a ultimelor zile ale mamei sale și a ciudatei, obsesivei sale căutări a răzbunării. Deși mințise în privința a aproape tot restul, Otto chiar era medic, deși unul cu un trecut profesional pătat.

După ce profesase în Statele Unite, Elveția și Germania, s-a stabilit în Marea Britanie, dar îngrijorările exprimate de un farmacist în legătură cu niște rețete „bizare” pe care le scrisese au dus la o analiză a autorității sanitare locale din Lambeth și la o investigație a Consiliului Medical General. În 2010, i s-a interzis să mai practice medicina în Marea Britanie, dar până atunci se întorsese deja la München, ca să se ocupe de un singur pacient: mama lui.

Otto credea că mișcarea era cheia îmbunătățirii stării de sănătate a Doriei. Insista ca Doria să meargă pe jos în fiecare zi, chiar și atunci când era atât de epuizată încât abia se putea da jos din pat. O cobora în stradă și o urmărea cum șontâcăia pe trotuar. Mi-a spus că făcea semne pe clădiri ca să îi urmărească progresul și că o ducea la banca ei preferată din parc. „Haide, mamă!”, își amintea că îi spunea ca s-o încurajeze. „Doar încă trei metri!”

Ani la rând, a supravegheat-o zi și noapte, notând semnele de progres sau de deteriorare. În fiecare zi, îi verifica urina și îi cântărea fecalele, ca să se asigure că primește suficientă hrană.

După moartea Doriei, Otto a sunat la casa de pompe funebre și a cerut ca trupul să fie ridicat cât mai târziu permite legea, la 36 de ore după deces. Când firma i-a cerut certificatul de deces, Otto l-a emis chiar el, trecând „rigor mortis” drept semn al morții. Atunci compania de pompe funebre a devenit suspicioasă și a alertat poliția, care a trimis un echipaj și un medic legist.

Când a sosit legista, comportamentul imprevizibil al lui Otto și dorința lui de a-i arăta notițele bogate despre sănătatea mamei sale au făcut-o și pe ea suspicioasă.

„Comportament extrem de ciudat al fiului; tratament medical discutabil; condiții de îngrijire extrem de precare”, a notat ea în raport.

Constatând „indicii ale unei morți neviolente suspecte”, a dispus efectuarea unei autopsii. Teoria dominantă a examinatorilor era că Otto își ucisese mama din greșeală, cu o supradoză de insulină, apoi își acoperise greșeala administrându-i o injecție cu glucoză ca să îi stabilizeze funcțiile vitale.

În săptămânile de după ce legista și-a emis raportul, Otto a dat-o în judecată, inclusiv pentru nereguli de facturare, dar acțiunea lui a fost respinsă. Poliția a deschis împotriva lui Otto o anchetă pentru ucidere din culpă în cazul morții mamei sale, dar a închis-o după autopsie. Graw mi-a spus că nu a efectuat el însuși autopsia. Numele lui apărea pe raport doar în calitate de director al institutului. Raportul nu a găsit dovezi concludente că moartea Doriei nu ar fi fost naturală.

În acele luni lungi și nesigure, Otto a fost chinuit de dorința de a recupera trupul mamei sale și de a afla cauza exactă a morții, întrebându-se dacă nu cumva era urmarea unei greșeli pe care o făcuse el. I-a scris lui Matthias Graw să îi propună să scrie împreună o lucrare despre condițiile care au dus la moartea Doriei și a recomandat efectuarea unei examinări invazive a creierului, numită histologie, pe care avea s-o descrie mai târziu în instanță ca presupunând „o tăietură circulară cu un cuțit de măcelar, apoi tragerea pielii și atacarea cu fierăstrăul”.

Graw a spus că nu a primit niciodată scrisoarea, dar că, și dacă ar fi primit-o, nu i-ar fi răspuns lui Otto din același motiv pentru care Otto fusese ținut în necunoștință de cauză în privința examinărilor făcute pe trupul mamei sale: ancheta penală în curs interzicea orice contact cu un suspect. Otto pare să fi devenit obsedat de Graw, păstrătorul rămășițelor mamei sale, iar fixația lui s-a transformat treptat în convingerea că acesta ascundea ceva sinistru.

Fără acces la Graw, Otto a încercat să afle tot ce putea despre acesta și să îi găsească un defect fatal. S-a fixat pe teza lui Graw despre otrava numită colchicină, sperând să submineze temelia întregii cariere a medicului. A declanșat o avalanșă de proceduri bizare împotriva lui, susținând că medicul nu sesizase inconsecvențe în nivelurile de colchicină din sângele mamei sale și acuzându-l că ar fi folosit „carnea femeii evreice Z” pentru experimente.

Pe 1 martie 2024, Parchetul din München și-a încheiat ancheta și l-a pus sub acuzare pe Otto pentru fals în înscrisuri, încălcarea drepturilor de autor și multiple capete de acuzare de defăimare și fraudă. Procesul a început la începutul lui 2025.

Acuzarea a susținut că Otto a încercat să „distrugă complet mijloacele de existență” ale lui Graw, comandând realizarea cărții roșii, inventând conferința din 1981 pe care se baza aceasta și scoțând cartea la vânzare pe eBay ca să-l păcălească pe Stefan Weber să îi ducă planul la îndeplinire. Datarea cu carbon a confirmat aceste afirmații: hârtia pe care fusese tipărită cartea fusese produsă cel mai devreme în 2015. Când scandalul nu a reușit să îl coste pe Graw postul, a susținut acuzarea, Otto a dat presei acuzația cu dintele de aur.

În timpul procesului, Otto a susținut în repetate rânduri că mama lui era o supraviețuitoare a Holocaustului. Reporterii de la Die Zeit, săptămânalul care a publicat un amplu articol despre caz, au contactat toate organizațiile care documentează supraviețuitorii lagărelor și au ajuns la concluzia că numele ei nu apare în registre.

Pe 6 martie 2025, Otto a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Instanța a invocat „energia sa infracțională aproape fără precedent”. Otto a atacat decizia. La condamnare, i se oferise o pedeapsă cu suspendare dacă recunoștea faptele, dar el și-a menținut nevinovăția, susținând că el și mama lui fuseseră victimele unui șir de erori birocratice, apoi ale unei conspirații menite să le acopere. În cele din urmă, în iulie 2026, a recunoscut că a comandat cartea roșie și a acceptat să îi plătească lui Graw daune de 210.000 de euro. A primit o pedeapsă de doi ani cu suspendare.

Când am vorbit recent cu Graw, mi-a spus că este mulțumit de deznodământ și că speră acum la liniște. Dar încă încerca să se împace cu acest caz, care îi consumase ultimii ani din viață. Rămânea nedumerit de motivul pentru care Otto îl luase în vizor: nu el făcuse autopsia și nu el declanșase ancheta, iar raportul institutului său fusese motivul pentru care Otto a fost absolvit de vină. A regretat că Otto nu i-a dat niciodată vreo explicație și nu și-a cerut niciodată scuze.

S-a plâns că „unele publicații nu au avut niciun interes să verifice acuzațiile și au publicat articole înainte să-mi dea ocazia să răspund”. Și, în timp ce el, ca om de știință, era obligat să își testeze ipotezele înainte de a le publica, „vânătorii de plagiate nici măcar nu au verificat dacă sursa era autentică”. (În ciuda promisiunii făcute, Stefan Weber nu a renunțat la vânătoarea de plagiate, dar a jurat că nu va mai lucra niciodată cu „literatură gri”)

În timpul procesului, au fost ridicate semne de întrebare cu privire la sănătatea mintală a lui Otto, dar acesta a refuzat să se supună unei evaluări psihiatrice. Potrivit experților chemați de instanță, atenția minuțioasă la detalii cu care și-a pus în practică falsul pare să excludă o decompensare psihotică totală sau un episod de schizofrenie, dar este posibil să fi trăit deliruri temporare provocate de durere.

Otto respinge acuzațiile privind boala psihică, pe care le consideră încercări de a-l discredita. Mi-a spus că a cumpărat o casă în Serbia, pe care vrea să o transforme într-un memorial dedicat mamei sale. Cu precizia lentă și evlavioasă cu care face totul, încearcă să refacă pașii întregii vieți a Doriei. În această expoziție memorială, a spus el, va arăta că ea a fost o supraviețuitoare a Holocaustului și va reconstitui adevărata succesiune a evenimentelor care au dus la moartea ei.