Destinația perfectă de Valentine’s Day: Insula în formă de inimă unde au loc doar nunți
Publicat acum 2 ore si 4 minute
De Ziua Îndrăgostiților, există tentația de a crede că undeva, în lume, este „Alesul” sau „Aleasa”: un suflet pereche, o potrivire perfectă, persoana alături de care era menit să fii.
De-a lungul istoriei, oamenii au fost atrași de ideea că iubirea nu este întâmplătoare.
În Grecia antică, Platon spunea că am fost cândva ființe întregi, cu patru brațe, patru picioare și două fețe, atât de strălucitoare încât Zeus ne-a despărțit în două. De atunci, fiecare jumătate cutreieră pământul în căutarea celeilalte, un mit care oferă sufletului pereche modern o genealogie poetică și promisiunea că undeva există cineva care ne va face, în sfârșit, să ne simțim compleți.
Mitul sufletului pereche, de la Platon la Hollywood
În Evul Mediu, trubadurii și legendele arthuriene au transformat această dorință în „iubire curtenească”, o devoțiune intensă, adesea interzisă, precum cea a lui Lancelot pentru Guinevere, în care un cavaler își dovedea valoarea prin sacrificiu de sine pentru o iubită pe care poate nu o putea declara niciodată deschis.
În Renaștere, scriitori precum Shakespeare vorbeau despre „îndrăgostiți sub semnul stelelor”, cupluri unite de o legătură copleșitoare, dar despărțite de familie, avere sau destin, ca și cum universul le-ar fi scris povestea de iubire și, totodată, le-ar fi interzis un final fericit. În vremuri mai recente, Hollywoodul și romanele de dragoste ne-au vândut povești de iubire ca în basme.
Ce spune știința despre „Alesul”
Dar ce spune știința recentă despre sufletele pereche? Există o persoană specială destinată fiecăruia dintre noi?
Viren Swami, profesor de psihologie socială la Anglia Ruskin University din Cambridge, a urmărit originile înțelegerii europene contemporane a iubirii romantice până în Europa medievală și poveștile despre Camelot, Lancelot, Guinevere și cavalerii mesei rotunde.
„Aceste povești au promovat pentru prima dată ideea că ar trebui să alegi un singur partener și că acel partener este pentru toată viața”, spune el, potrivit BBC.
„Înainte de asta, în mare parte din Europa, puteai iubi câte persoane voiai, iar iubirea era fluidă și adesea nu avea legătură cu sexul.”, a mai explicat acesta.
În timp, pe măsură ce industrializarea a destrămat comunitățile agricole și legăturile tradiționale, oamenii au devenit „înstrăinați”. „Au început să caute o altă persoană care să îi salveze, să îi salveze de mizeria vieților lor”, spune el.
Aplicațiile moderne de dating transformă această poveste într-un algoritm, pe care Swami îl numește „cumpărături relaționale”. Căutarea sufletului pereche devine opusul a ceea ce oamenii își doresc. „Pentru mulți, este o experiență lipsită de suflet. Cauți un partener…treci prin zeci de persoane până ajungi în punctul în care spui: trebuie să mă opresc.”
Destin sau muncă în doi?
Jason Carroll, profesor de studii despre căsătorie și familie la Brigham Young University din SUA, în Provo, Utah, înțelege dorința pentru „Alesul”. „Suntem ființe bazate pe atașament. Ne dorim acea legătură.” În cursurile sale, le spune studenților că trebuie să renunțe la ideea de suflet pereche, fără să renunțe la dorința de a avea „Alesul”.
Pare o contradicție, dar pentru Carroll este diferența dintre destin și muncă susținută. „Un suflet pereche este pur și simplu găsit. E deja făcut. Dar un ‘unul și singurul’ este ceva ce doi oameni construiesc împreună, de-a lungul anilor, adaptându-se, cerându-și scuze și, uneori, strângând din dinți.”
Capcana sufletului pereche
Argumentul lui Carroll se bazează pe decenii de cercetare, sintetizate în raportul său „The Soulmate Trap”, care distinge între ceea ce psihologii numesc „credințe de destin” – ideea că relația potrivită ar trebui să fie lipsită de efort – și „credințe de creștere”, care se concentrează pe ceea ce pot face partenerii pentru a face lucrurile să funcționeze.
Studii conduse la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 de profesorul C. Raymond Knee de la University of Houston au arătat că persoanele care credeau că relațiile „sunt menite să fie” erau mult mai predispuse să își pună la îndoială angajamentul după conflicte. Cei cu o mentalitate orientată spre creștere rămâneau mai implicați, chiar și în zilele în care se certau.
Potrivit lui Carroll, credința în sufletul pereche devine o capcană nu din cauza romantismului, ci din cauza așteptării că iubirea nu ar trebui să fie niciodată dificilă. Cea mai „profundă” parte a unei relații de lungă durată nu este un moment cinematografic, ci faptul că ai „loc în primul rând” la punctele forte, dar și la slăbiciunile celuilalt.
Atunci când iubirea este tratată ca destin, oamenii devin mai puțin dispuși să depună munca nevăzută care menține relația vie.
Scânteie sau traumă?
Vicki Pavitt, coach de relații din Londra, lucrează adesea cu persoane care au crezut că și-au găsit sufletul pereche, doar pentru a descoperi manipulare emoțională și anxietate constantă. „Când există multă chimie și scânteie, uneori este vorba despre activarea unor tipare vechi, nesănătoase”, spune ea.
Ceea ce pare destin poate fi, de fapt, un răspuns al sistemului nervos la ceva familiar și dureros din trecut, un tipar pe care terapeuții îl numesc „trauma bond” („legătură traumatică”).
Un studiu realizat în 1993 de psihologii canadieni Donald Dutton și Susan Painter, pe 75 de femei care părăsiseră parteneri abuzivi, a arătat că cele mai puternice legături persistente nu apăreau în relațiile constant abuzive, ci în cele în care partenerii alternau farmecul cu cruzimea.
Biologie și algoritmi: există mai mulți „aleși”?
Dacă ideea că nu există un suflet pereche pare lipsită de romantism, biologia atracției indică în aceeași direcție.
Contraceptivele hormonale pot influența subtil modul în care partenerii se percep. Un studiu amplu pe 365 de cupluri heterosexuale a arătat că satisfacția sexuală a femeilor era mai mare atunci când statutul lor contraceptiv actual coincidea cu cel din momentul în care și-au ales partenerul.
Dacă hormonii pot influența cine pare a fi „Alesul”, devine mai dificil de susținut că există o singură potrivire predestinată.
Matematica oferă o altă perspectivă. Dr. Greg Leo, economist la Vanderbilt University, a creat un algoritm de compatibilitate care sugerează că nu avem doar un „Ales”, ci mai mulți. În simulările sale, era rar ca două persoane să fie alegerea reciprocă numărul unu, dar mulți aveau potriviri stabile ca a doua sau a treia opțiune.
Concluzia: există mai mulți parteneri viabili, nu doar unul singur.
Lucrurile mărunte care mențin iubirea vie
Jacqui Gabb, profesor de sociologie și intimitate la The Open University, a analizat aproximativ 5.000 de persoane în proiectul său „Enduring Love”.
Ceea ce îi făcea pe oameni să se simtă apreciați nu erau gesturile grandioase, ci lucrurile mici: o ceașcă de ceai adusă la pat, încălzirea mașinii într-o dimineață rece, un zâmbet împărtășit la o petrecere.
Satisfacția în relație nu era legată în primul rând de bani sau romantism spectaculos, ci de cunoașterea intimă a partenerului și de exprimarea ei zilnică.
Concluzie: iubirea se construiește
Știința nu distruge romantismul, ci îl așază pe baze mai realiste. Este în regulă să speri că există cineva potrivit pentru tine, atâta timp cât înțelegi că relațiile se construiesc.
Paradoxal, cei care ajung să aibă relații ce par „menite să fie” sunt adesea cei care au încetat să aștepte destinul și au ales să construiască, pas cu pas, alături de persoana imperfectă din fața lor.