Ce s-a întâmplat cu neanderthalienii? De ce Homo sapiens este singura specie de om rămasă pe Pământ

Acum 100.000 de ani, pe Pământ trăiau mai multe tipuri de oameni: neanderthalienii în Europa, misterioșii denisoveni în Asia, minusculul Homo floresiensis pe o insulă din Indonezia și Homo sapiens, care era doar una dintre variante. Astăzi, peste opt miliarde de oameni aparțin unei singure specii, iar oamenii de știință încearcă să afle de ce. Descoperirile din ultimii ani arată că neanderthalienii făceau artă, își îngropau morții, stăpâneau focul și aveau grijă de cei bolnavi, iar o parte din ei trăiește și acum în ADN-ul nostru. Răspunsul la întrebarea de ce noi am rămas, iar ei nu, ar putea ține mai puțin de superioritate și mai mult de noroc, scrie The New York Times.

În cea mai mare parte a istoriei noastre evolutive, omenirea a fost formată din mai multe tipuri de oameni.

Să luăm, de exemplu, ultimii aproximativ 100.000 de ani. Neanderthalienii, cu arcadele lor proeminente, atât de des caricaturizați, cutreierau Europa și ajungeau până în vestul Asiei. Misterioșii denisoveni, foarte înalți, vânau și culegeau hrană în Asia. Minusculul Homo floresiensis, asemănător unui hobbit, trăia pe o insulă din Indonezia. Ultimii reprezentanți ai lui Homo erectus tocmai dispăruseră de pe insula Java. Specia noastră, Homo sapiens, era doar încă o variantă a aceluiași tip.

E tentant să credem că lumea în care trăim acum, în care există un singur fel de om, este cea normală. Dar pentru mulți dintre oamenii de știință care studiază trecutul îndepărtat, prezentul este adevărata enigmă.

„Trăim o perioadă ciudată”, spune Chris Stringer, paleoantropolog la Muzeul de Istorie Naturală din Londra. „De ce am rămas doar noi și ce s-a întâmplat cu toți ceilalți?”

Timp de decenii, povestea pe care omenirea și-a spus-o despre propriile origini a fost împletită cu ideea excepționalismului biologic. Evoluția umană era adesea prezentată ca un marș spre creierul mare, priceperea în folosirea uneltelor și complexitatea socială ale oamenilor de azi.

În această poveste, ceilalți hominini – strămoși ai omului și veri evolutivi ai noștri – erau niște variante primitive, abandonate pe drum. Dispăruseră pentru că meritau să dispară. Noi eram finalul fericit.

„Tot restul era brutal”, spune Eleanor Scerri, cercetătoare în arheologie la Institutul Max Planck de Geoantropologie, amintindu-și de ideile care dominau discuțiile despre evoluția umană în anii ‘80, când, copil fiind, a devenit pasionată de acest domeniu. „Era foarte la modă ideea: «Iar noi am supraviețuit, pentru că eram cei mai grozavi»”.

Pe parcursul carierei lui Scerri însă, povestea originilor umane a fost rescrisă și revizuită pe măsură ce au apărut noi dovezi. Printre ele se numără și micșorarea diferenței cognitive dintre Homo sapiens și verii noștri apropiați, odată cu descoperirea că și aceștia aveau abilități sofisticate – puteau face artă, își îngropau morții și stăpâneau focul. Cu toate acestea, astăzi pe planetă trăiesc peste opt miliarde de oameni, toți de un singur tip.

În marea și complicata saga a evoluției umane, neanderthalienii, atât de apropiați de noi în timp și atât de atent studiați, sunt în multe privințe vedetele accesibile ale poveștii.

Soarta lor pare să ofere un punct de sprijin pentru marile întrebări despre cum am ajuns să fim ultima specie rămasă în picioare. Așadar, ce s-a întâmplat cu neanderthalienii?

Un răspuns ușor ar fi că sunt încă aici, ascunși în cantități infime în ADN-ul oamenilor de azi. Studiile de ADN antic au arătat că neanderthalienii și denisovenii, și poate și alții, nu au dispărut pur și simplu, ci au fost absorbiți, prin împerechere, în ceea ce suntem noi astăzi.

Dar, dacă i-am putea întreba pe neanderthalieni, probabil că nu s-ar considera prezenți pe planetă. Atunci de ce sunt oamenii moderni singuri acum? Cât din succesul nostru vine din abilități unice?

Cât din avantajul nostru a fost simplu noroc? Ne poate învăța trecutul ceva despre felul în care să ne gândim la riscurile existențiale ale prezentului și viitorului?

Suntem supraviețuitori triumfători – sau doar următorii la rând pe lista eliminărilor evolutive?

Erau neanderthalienii la fel ca noi?

Să ne imaginăm o zi din Pleistocen. Un grup de oameni aprinde un foc ca să gătească, lovind o bucată de silex de o piatră de pirită. Vânează animale mari. Culeg și plante pe care le mănâncă și pe care, poate, le folosesc ca medicamente. Desenează pe pereții peșterilor. Au grijă de semenii bolnavi și cu dizabilități, ba chiar fac ceva asemănător unui tratament de canal ca să aline o durere de dinți insuportabilă.

Dar „ei” nu sunt Homo sapiens – sunt neanderthalieni.

Multă vreme, evoluția umană a fost văzută ca urcarea unei scări, cu speciile mai primitive pe treptele de jos.

Descoperirile arheologice au transformat însă evoluția umană mai degrabă într-un tufiș încâlcit, plin de specii de hominini despre care nu se poate spune clar că sunt mai avansate sau mai înapoiate unele decât altele.

Registrul fosil cuprinde acum specii de hominini care au trăit în aceeași perioadă, s-au încrucișat între ele și, cel mai probabil, aveau forme incipiente ale unora dintre abilitățile noastre.

Când neanderthalienii au fost descoperiți, în secolul al XIX-lea, oamenii de știință „presupuneau că erau la jumătatea drumului spre cimpanzei”, spune John Hawks, paleoantropolog la Universitatea Wisconsin-Madison. „Iar astăzi înțelegem că sunt 95% din drumul spre oamenii moderni”.

Ideile despre unicitatea umană s-au prăbușit în repetate rânduri – și nu doar în cazul rudelor noastre cele mai apropiate. În 2010, Zeray Alemseged, paleoantropolog la Universitatea din Chicago, a făcut o descoperire care a contrazis opinia dominantă potrivit căreia uneltele din piatră au fost o inovație specială a genului nostru, Homo.

El a găsit oase de animale tăiate cu unelte de piatră asociate cu Australopithecus afarensis, specia preumană devenită celebră prin fosila Lucy, descoperită în regiunea Afar din Etiopia. Descoperirea a împins cu 800.000 de ani înapoi momentul folosirii uneltelor din piatră, până acum 3,4 milioane de ani.

„A fost foarte, foarte controversat”, își amintește Alemseged.

Alte dovezi continuă să apară și arată cât de mult se aseamănă abilitățile neanderthalienilor cu cele ale lui Homo sapiens. Stringer amintește de Peștera Bruniquel din Franța, veche de 176.500 de ani, unde arheologii au descoperit niște structuri circulare misterioase construite din stalagmite rupte, cu urme că deasupra lor fuseseră aprinse focuri.

„Un grup de neanderthalieni a intrat adânc în această peșteră și a cărat cu el tot ce avea nevoie pentru iluminat și combustibil”, explică Stringer. Cei care au construit aceste structuri trebuiau să planifice, să comunice și să colaboreze. „Asta, în sine, este o fereastră spre complexitatea minții”, spune el.

În ciuda acestei liste tot mai lungi de asemănări, unii experți cred că pendulul s-a mișcat acum prea mult spre o interpretare de tipul „neanderthalienii sunt exact ca noi”. Paleoantropologilor le place să propună un experiment de gândire: dacă un neanderthalian ar călători cu metroul din New York, spun unii, oamenii nici n-ar clipi.

Chiar dacă aveam culturi asemănătoare, era acesta un semn că neanderthalienii și alte specii ne copiau comportamentele și tehnologia? Și cât de mult ne influențau și ei pe noi?

Așezarea abilităților umane pe o scară continuă face și mai profund misterul existenței noastre solitare de astăzi. Dacă aveam atât de multe în comun cu aceste creaturi înrudite, de ce noi, și nu ei?

ADN-ul antic schimbă povestea

Genomul neanderthalian a fost publicat în 2010 și a venit cu o bombă: „ei” nu au evoluat direct în noi, dar nici nu au dispărut complet.

Neanderthalienii au fost, în schimb, absorbiți în populațiile de oameni moderni și se numără printre strămoșii noștri – ei reprezintă aproximativ 2% din ADN-ul oamenilor de azi care nu au origini africane. Și denisovenii s-au împerecheat cu oamenii. Iar un număr tot mai mare de studii sugerează că genomul lui Homo sapiens conține „linii-fantomă”, provenite de la strămoși necunoscuți.

Dovezile puține despre aceste împerecheri preistorice lasă aproape totul în seama imaginației. Geneticienii pot plasa aceste interacțiuni în timp – de exemplu, o perioadă de 7.000 de ani care a început acum mai bine de 50.000 de ani, când neanderthalienii și oamenii moderni au avut copii împreună –, dar cât de dese erau? Erau voluntare? A existat violență?

Un studiu recent publicat în revista Science a găsit dovezi că aceste împerecheri urmau un tipar clar: bărbați neanderthalieni cu femei din specia umană modernă. Detaliile picante rămân însă neclare.

„Este izbitor cât de multe lucruri încă nu știm”, spune Joshua Akey, genetician la Universitatea Princeton, care povestește că, de multe ori, prima întrebare pe care o primește după o prelegere este de câte ori s-au împerecheat oamenii moderni cu neanderthalienii. Răspunsul la această întrebare ne-ar spune dacă aceste împerecheri au fost „o notă de subsol interesantă în istoria omenirii sau ceva fundamental important pentru ceea ce suntem”, spune el.

O interpretare a dovezilor este că neanderthalienii sunt încă printre noi, deși, evident, nu mai calcă pe pământ.

Pentru a căuta indicii despre motivul dispariției lor, oamenii de știință folosesc acum instrumente biotehnologice ca să studieze funcția unor gene neanderthaliene individuale. De exemplu, fac experimente în care introduc varianta neanderthaliană sau denisoveană a unor gene în șoareci sau în celule cultivate în laborator, ca să vadă dacă acestea cresc sau se comportă diferit.

Aceste studii vor continua să clarifice în anii următori rolul genelor neanderthaliene, iar până acum au arătat că ele joacă un rol în imunitate, în ritmurile circadiene și în anatomie.

Mulți oameni de știință cred însă că ADN-ul este doar o parte dintr-o poveste dinamică și complicată, care include și dinamica populațiilor, și clima. Numărul oamenilor, de orice fel, era relativ mic, iar mediul putea fi foarte dur. Uneori păreau să aibă succes neanderthalienii, alteori oamenii – iar uneori mici populații din ambele specii dispăreau fără să lase urmași.

Ar putea exista și un element de „noroc la tragere”, spune Scerri: Homo sapiens, o specie africană tropicală, cu o populație mai numeroasă, ar fi avut pur și simplu un avantaj în fața speciilor care trăiau în zone ale lumii „mai constrânse de brutalitatea Erei Glaciare”.

„Probabil a fost doar întâmplare – când clima era suficient de blândă, reușeau să ajungă acolo”, spune Hawks. „Au tot încercat, iar și iar, și pentru mine asta e esența oamenilor: de-a lungul Pleistocenului, noi pur și simplu am tot venit”.

Ce nu vom ști niciodată

Ca număr, populațiile de neanderthalieni erau mai mici decât cele de Homo sapiens.

Viața de vânător-culegător nu a fost niciodată ușoară. Schimbările bruște ale climei, competiția cu Homo sapiens și alți factori ar fi putut lăsa mici grupuri izolate de neanderthalieni la limita supraviețuirii. Un singur lucru știm sigur: unii neanderthalieni au devenit strămoși ai oamenilor și trăiesc mai departe în ADN-ul oamenilor de azi.

Dar, ca grup, au dispărut.

Tot mai mulți arheologi cred că răspunsul la întrebarea de ce am supraviețuit noi, și nu ei, nu este atât de simplu precum o nouă unealtă de piatră. Studiile analizează în schimb o rețea de factori care interacționează și care sunt mai greu de citit în registrul fosil: rezistența la boli, ritmul dezvoltării culturale, inteligența socială, capacitatea de a construi alianțe politice.

Multe detalii ale trecutului îndepărtat vor rămâne necunoscute; datele sunt puține în comparație cu profunzimea curiozității umane. Fiecare nouă descoperire ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri.

Unii oameni de știință susțin însă că niciodată nu a fost mai urgent să ne confruntăm cu istoria noastră profundă, într-o vreme în care riscurile existențiale apar pe mai multe fronturi. Originile umane nu sunt un subiect ezoteric; o privire pe termen lung ne poate ajuta să ne gândim și la direcția în care se îndreaptă existența noastră.

„Este important să recunoaștem că specia noastră, Homo sapiens, nu se află de foarte mult timp pe Pământ – așa că supraviețuirea noastră nu este garantată”, spune Michael Petraglia, directorul Centrului de Excelență pentru Transformarea Cercetării Originilor Umane al Consiliului Australian de Cercetare.

Privind la cele șapte milioane de ani de evoluție umană, nu este deloc sigur că Homo sapiens – deși remarcabil de priceput în colonizarea planetei și în folosirea tehnologiei – se va dovedi un succes.

Homo erectus a existat mai bine de un milion de ani; neanderthalienii, 400.000 de ani. Oamenii de știință încă dezbat momentul apariției lui Homo sapiens, dar mulți cred că existăm de abia aproximativ 300.000 de ani.

„Nu sunt atât de impresionat de Homo sapiens; credem că avem atâta succes, că suntem atât de uimitori”, spune Petraglia. „Privind lucrurile în context, nu suntem nimic”.