Dan Voiculescu la 80 de ani. Antena, libertatea presei și construcția unui trust care a ajuns un gigant media
Publicat acum 1 ora si 22 minute
La 80 de ani, profesorul Dan Voiculescu vorbește despre felul în care se vede pe sine dincolo de imaginea publică construită în ultimele decenii, despre credință, familie și lucrurile pe care ar fi vrut să le facă altfel. Într-un interviu acordat lui Mihai Gâdea, fondatorul trustului Intact se definește drept „un stoic” și „un agnostic”, deși spune că crede în Dumnezeu și că tocmai credința reprezintă „cea mai mare bătălie” a sa. Dan Voiculescu vorbește și despre rolul decisiv al familiei în viața sa și mărturisește că anii dedicați muncii au avut un cost.
Mihai Gâdea: În ultimii 30 de ani, pentru faptul că ați fost într-o zonă de vizibilitate incomodă, de la adversari la prieteni, toți au încercat să vă descrie, să vă pună etichete, să încerce să comunice opiniei publice cine sunteți dumneavoastră. Cine sunteți dumneavoastră cu adevărat?
Dan Voiculescu: Sunt două abordări: imaginea publică proiectată, așa cum spuneai tu, de oameni — prieteni, dușmani, neutri — și realitatea.
Realitatea, de regulă, se construiește în două feluri. E realitatea-realitate, adică adevărul, și mai e realitatea construită.
Întrebarea „Cine sunt eu?” depinde de cui răspund, pentru că, de regulă, nu prea îmi place să vorbesc despre mine. Când spui cine ești tu, automat ești subiectiv, lucru care nu e de dorit atunci când e vorba despre tine. E bine să fii obiectiv.
Dar, dacă mă întrebi așa, direct, îți spun, prietene: mă caracterizez ca fiind un stoic. Stoicismul este filosofia care m-a atras dintotdeauna.
Sunt un agnostic, pentru că sunt un fel de Toma Necredinciosul. Eu nu cred până nu văd. Nu mă bazez pe lucruri care nu sunt demonstrate. Și cea mai mare bătălie a mea este cu credința, pentru că eu cred în Dumnezeu, dar am această tentă agnostică.
Aș vrea să știu mai multe. Aș vrea să știu, de exemplu, dacă se poate, când s-a născut Iisus Hristos. M-am uitat în tot ce am putut eu ca literatură religioasă și n-am reușit să aflu. Părerile sunt atât de diferite, divergente, încât și asta mi-a creat o problemă cu felul meu agnostic de a fi.
Iar dacă mă întrebi cine sunt, ce cred eu despre mine? Cred că sunt un om bun. Un om bun care ar vrea să devină din ce în ce mai bun pe măsură ce înaintează în vârstă.
Mihai Gâdea: Cât de importantă e mama în formarea din anii aceia?
Dan Voiculescu: Foarte importantă. Ea mi-a insuflat spiritul de dreptate, spiritul de bunătate. Era o femeie extraordinar de caldă, de bună și, în același timp, distinsă. Era o doamnă săracă, dar era o doamnă. E, practic, cred eu, omul cel mai important din viața mea.
Mihai Gâdea: Cum ați descrie-o fizic?
Dan Voiculescu: Era o femeie frumoasă, de statură medie.
Mihai Gâdea: Ce vă fascina cel mai mult? Ochii, mâinile, tandrețea?
Dan Voiculescu: Nu cred că era ceva fizic. Mai mult grija pe care mi-o purta. Nu știu dacă ai văzut vreodată o cloșcă cu pui. Asta era mereu senzația mea: că, de când mă trezeam până mă culcam, ea era în jurul meu ca să mă păzească de rele. Asta era: să mă păzească de rele.
Erau destule tentații. Începând cu doi, trei, patru, cinci anișori, pe măsură ce creșteam, tentațiile erau și mai mari și mai periculoase.
Și avea acel concept, pe care l-am preluat și eu de la ea, că cel mai important pentru un copil e anturajul. Anturajul este cel care poate ajuta sau poate distruge un copil.
Mihai Gâdea: Cât de mult a trăit mama? Cât a văzut din evoluția dumneavoastră?
Dan Voiculescu: Din păcate, n-a trăit mult. A murit foarte tânără, în 1969, la 51 de ani, din cauza unui atac de cord.
Și, legat de asta, am o amintire neplăcută, dar vie, pentru că și acum mă gândesc cum s-a întâmplat.
Eram în 1969. Terminasem facultatea în '69 și eram la Focșani, făceam armata de trei luni, la Școala de Intendență din Focșani. Și, ca în armată, tot ne doream, dacă se poate, să avem un concediu de câteva zile — permisie, cum se chema — ca să mergem acasă.
Și, într-o zi, nu știu de ce și de unde, m-am gândit eu să fiu băiat deștept și m-am dus la comandantul garnizoanei și i-am spus că am vești de acasă, că mama nu se simte bine, să-mi dea și mie trei zile de concediu.
El a spus: „Ne gândim, vedem”. A rămas în stand-by.
A doua zi, de dimineață, m-am trezit... Mihai, buza nu puteam să mi-o țin nici cu mâna, atât de tare tremura. Nu știam... Am zis că e un curent, nu mă pricepeam. Aveam 22 de ani.
Și imediat după ora opt m-a chemat comandantul la el. Eu, gândindu-mă bucuros că o să-mi spună că îmi dă trei zile de permisie, m-am dus la el și mi-a zis: „Ia loc. Am înțeles problema ta și vreau să-ți spun că mama ta a murit azi-noapte”.
Eu am rămas blocat. Blocat la propriu, pentru că știam istorioara că mama e bolnavă și că o să-mi dea trei zile de permisie.
Am fost distrus.
Îmi aduc aminte că sicriul cu mama era în casă, în cămăruța aceea. Și, după slujbă, sigur că au vrut să scoată sicriul, să meargă la cimitir. M-am agățat de el și le-au trebuit nu știu câte minute ca să poată să-mi desprindă mâna de pe sicriu și să poată să mă dea la o parte, să-l scoată din casă.
Adică nici moartă nu voiam să plece.
Asta e, apropo de mama, care, repet, e cel mai important om din viața mea.
Mihai Gâdea: Mama, personalitatea pe care o aveți și care s-a dezvoltat pleacă din cine era mama? Caracterul dumneavoastră seamănă cu caracterul mamei? Ce v-a lăsat, ce duceți mai departe? Fiecare dintre noi, și genetic, și prin educație, luăm de la un părinte sau de la altul lucruri pe care le ducem inevitabil cu noi. Ce v-a lăsat mama în omul care ați devenit ulterior?
Dan Voiculescu: Cred că mama mi-a lăsat tot ce-i mai bun în mine. Și spun „tot ce-i mai bun în mine” cu modestie. Mă refer la bunătate, în primul rând, la seriozitate, la grija față de cei din jurul meu.
Ea având grijă de mine, eu am preluat grija față de ceilalți. Adică e o datorie pentru mine grija față de cei din jurul meu, familia în principal și cei care sunt apropiați.
Cred însă că de la tata am preluat numărul de circumvoluțiuni ale creierului.
Tata era un întreprinzător cu patru clase. Ca să dau un exemplu, se ducea vara, când nimeni nu cumpăra galoși din aceia de iarnă, de zăpadă, și îi cumpăra. Iar când venea iarna se ducea în față la Magazinul Victoria și îi vindea. Îi lua cu o sumă și îi vindea cu altă sumă. Adică se orienta să vândă iarna lucruri pe care le luase vara.
Era un întreprinzător. Era un om care făcea de toate. A fost șofer, a fost tinichigiu. Cea mai înaltă funcție a fost instalator de obiecte sanitare.
Și, apropo de asta, o amintire. Eu am fost la Facultatea de Comerț Exterior.
Mihai Gâdea: Vreau să ajungem și la cum ați ajuns pe drumul acesta.
Dan Voiculescu: Eram foarte deranjat, sufeream într-un fel, pentru că lângă mine erau numai copii de miniștri, copii de oameni bogați, de nomenclaturiști. Eram cam singurul pe acolo amărât, rupt în coate.
Și, într-o zi, supărat așa, i-am spus: „Măi, tată, măi, n-ai putut și tu să faci școală?”. Îi reproșam. „Să faci și tu școală, să fii și tu important.”
„Dar de ce mă întrebi?”
„Păi, uite, colegii mei vin cu mașina. Tatăl lor trimite Volga să-i aducă, fumează Kent...”
Ce observam și eu în jurul meu la vârsta aceea.
Și tata s-a gândit: „Lasă-i pe mâna mea, o să le vină lor rândul”.
Avea soluții pentru toate...
Mihai Gâdea: Când și unde vă prinde Revoluția?
Dan Voiculescu: Revoluția m-a prins acasă. Eram acasă. Când am auzit ce se întâmplă la televizor, m-am suit în mașină și am plecat la birou.
Au venit toți la birou. Eram toți în așteptare.
Îmi aduc aminte că aveam un coleg de la Hotelul București, cu care țineam legătura prin telefon, și ne spunea: „Au trecut tancurile dinspre Plevnei spre Comitetul Central”. După aceea: „Au plecat tancurile înapoi în garnizoană”.
Televizorul deschis. Nebunia din zilele acelea. Dar m-a prins acasă.
Mihai Gâdea: E Ceaușescu. Se schimbă lumea. Care e primul gând? Prima decizie, prima acțiune?
Dan Voiculescu: Acțiunile mele, gândurile mele, toate n-au fost legate de Ceaușescu.
[...]
Dan Voiculescu: Eu nu știu ca cineva, în mod determinat, să fi construit această poveste. Cred că povestea s-a creat pe fondul nevoii de spectacol, pe fondul nevoii de răzbunare.
Era nevoie de victime, era nevoie de autori, de criminali. Era nevoie de răzbunarea poporului. Îți aduci aminte — nu știu cât îți aduci tu aminte — era o dorință de pedepsire a vinovaților pentru toate nenorocirile.
Și atunci cred că s-a intrat pe acest făgaș datorită presei.
Pentru că, să-ți fac o paranteză, ideea de a construi un trust de presă mi-a venit din două direcții.
Viața m-a învățat că trebuie să încerci să intri pe o piață care nu există. Și, în România, în 1989, în afară de Scînteia, România liberă și TVR, nu exista presă. Și atunci am spus: „Ăsta este un segment unde nu e concurență și unde trebuie să intru”.
Iar al doilea lucru: am văzut, în anii '90-'91-'92, cât de importantă, cât de influentă poate fi presa prin proiectarea unei imagini reale, în sensul corect și pozitiv, sau în sens negativ. Cum poate presa să distrugă — asta e mult mai ușor — sau să ajute o persoană sau o cauză.
Și am spus: „Domnule, piața e liberă, aici trebuie să intru puternic”.
Doi: e un sector care îți dă capacitatea de a vedea societatea de sus. Nu e o industrie de pantofi, nu e o fabrică de zahăr. E o chestiune, dacă vrei, deasupra industriei.
Mihai Gâdea: Bun. După dumneavoastră au mai venit și alții și s-au făcut încercări mari de investiții în presă.
Dan Voiculescu: Unele au și reușit. Pe termen scurt sau mediu. Majoritatea s-au prăbușit.
Mihai Gâdea: De acolo începe o construcție importantă. O construcție care avea să marcheze și viața dumneavoastră, și a familiei, și a societății românești într-un mod semnificativ. Construiți un ziar...
Dan Voiculescu: Nu. Un ziar, pe urmă un radio.
Mihai Gâdea: Un radio...
Dan Voiculescu: Radio Romantic.
Mihai Gâdea: Da. Și apoi Antena 1.
Mihai Gâdea: Familia, în toată această perioadă, era locul în care vă întorceați, care vă dădea forța pentru a merge mai departe. Haideți să vorbim puțin despre dimensiunea familiei și despre modul în care cei doi copii, Camelia și Corina, au crescut. Cum ați descrie ce a însemnat pentru dumneavoastră evoluția fetelor, a familiei și, sigur, lucrurile ajung într-un punct dramatic odată cu pierderea soției dumneavoastră?
Dan Voiculescu: Pe scurt, fără familie cred că n-aș fi reușit. Orice om care e ambițios, care vrea să construiască, are nevoie de un confort psihic atunci când nu e în efort, când e în repaus.
Familia este și acum pentru mine o oază. E locul de unde, așa cum bine spuneai, îmi iau energia ca să pot să continui.
A avea o familie care să îți dea stabilitate, siguranță, dragoste, multă dragoste, este, zic eu, unul dintre cele mai importante lucruri în viața asta.
Chiar dacă în ziua de azi nu mai considerăm familia ca fiind centrul de greutate al societății, ea este, mai ales pentru cei care cred în familie sau sunt convinși că familia nu este doar a lor, ci e parte din ei.
Familia poate fi familia din afara ta și familia din tine. E un rost al familiei din tine.
Deci a avut un rol determinant, clar determinant, și sigur că pentru asta sunt recunoscător.
Mihai Gâdea: Povestiți-ne despre Camelia și despre Corina. Cum erau în copilărie, cum s-au transformat în adolescență? Ca orice părinte, vă uitați la copii și vedeți sau sperați să vedeți anumite lucruri pe care vi le doriți pentru ei.
Dan Voiculescu: Da. Aici, din nou, revin la mama lor. Așa cum mama mea a avut un rol extrem de important în viața mea, mama lor a avut un rol extrem de important în viața lor, a Cameliei și a Corinei.
De ce? Pentru că, în primul și în primul rând, când ele au avut mare nevoie de mine, eu plecam dimineața la ora 7:00 și veneam seara la ora 10:00. Ăsta era programul meu zilnic.
Nu vreau să spun că efortul a fost imens, dar să știi că fără multă muncă nimic nu se face. Nu se poate face. Și cu conjuncturi favorabile, și cu orice, rămâne munca multă, asiduă și bine făcută baza realizărilor.
Deci, spre rușinea mea, eu nu le-am observat pe ele. Au crescut pe nevăzute, ca să zic așa.