„Lacul Nuclear” al Rusiei. Cum a încercat Kremlinul să „îndoaie” râurile din Siberia cu „explozii nucleare pașnice”

În anii 1970, Uniunea Sovietică a folosit arme nucleare într-o încercare de a schimba direcția de curgere a fluviilor din Siberia – autoritățile de la Mosova de atunci voiau schimbare direcției de curgere a apelor spre sud. Proiectul a fost un eșec monumental, însă 50 de ani mai târziu, ideea a rămas în mintea celor din statul rus, scrie BBC.

La vest de Munții Ural se poate vedea o pitorească apă cunoscută cu numele „Lacul Nuclear”. E dificil să ajungi acolo, iar turiștii trebuie să călătorească spre nord cu barca, de-a lungul râurilor Kolva și Vișerka, dinspre micul orășel Nirob. Aici, vechii împărați ruși obișnuiau să-și exileze adversarii politici.

Lacul, lat de 690 de metri, nu este conectat cu restul apelor din jur, așa că pentru a ajunge la el, e nevoie să mergi pe jos ceva timp de-a lungul unei rute mlăștinoase.

În apropiere de lac, vizitatorii sunt întâmpinați de numeroase semne metalice ruginite care avertizează că se intră într-o „zonă de pericol de radiație” și că forajele și construcțiile unst interzise. Movile mari de pământ sunt vizibile pe marginea lacului.

„Apa era transparentă”, spune Andrei Fadeev, blogger rus din orașul Perm care a călătorit la Lacul Nuclear într-o zi caldă de vară, în 2024. „Mi-a plăcut”, a mărturisit el, deși dosimetrul cu care a venit acolo echipat arăta zone cu radiație crescută.

„Nu se simțea vreo atmosferă de amenințare sau de altceva. Din contră, mi se pare că taigaua nordică a recucerit zona”.

Apariția Lacului Nuclear

Lacul Nuclear s-a format pe 23 februarie 1971, când Uniunea Sovietică a detonat simultan trei bombe nucleare îngropate în pământ la 127 de metri. Puterea fiecăreia dintre ele era de 15 kilotone (similare cu bomba care a fost detonată în Hiroshima, în Al Doilea Război Mondial).

Experimentul cu numele de cod „Taiga” a făcut parte dintr-un program de două decenii al statului sovietic de a face ceea ce a numit „explozii nucleare pașnice”.

Scopul acestor explozii nucleare în taigaua siberiană a fost acela de a ajuta la excavarea rapidă a unui canal care să conecteze bazinul fluviului Pechora cu cel al râului Kama, un afluent al Volgăi. O astfel de legătură între ape le-ar fi permis cercetătorilor sovietici să sifoneze din apa din Pechora și să o trimită la sud, prin Volga.

Astfel, apa care în mod natural mergea spre Oceanul Arctic, ar fi curs la sud, pentru a fi folosită de populația din Asia Centrală și sudul Rusiei.

A fost doar unul dintre planurile faraonice de „îndoire a râurilor” ale statului sovietic. Redirecționarea apelor era menită nu doar pentru Volga, dar și pentru un număr mare de alte râuri siberiene, pentru a trimită apă la zeci de kilometri spre sud, prin canale și rezervoare speciale.

Ani mai târziu, Leonid Volkov, cercetătorul implicat în exploziile din taiga, își aduce amintede momentul detonărilor – „A început numărătoarea finală... 3, 2, 1, 0... și apoi ceva ca o fântănă de sol și de apă a sărit în aer. A fost o imagine impresionată”.

În ciuda eforturilor sovieticilor de a minimiza cantitatea de radiație apărută în urma exploziilor nucleare, folosind un tip specific de combustibil nuclear mai puțin generator de fragmente atomice, exploziile au fost detectate la mii de kilometri depărtare – inclusiv în SUA sau Suedia – ale căror guverne s-au plâns direct Moscovei și au acuzat regimul sovietic de încălcarea legislației internaționale.

50 de ani mai târziu, Lacul Nuclear este o curiozitate turistică aproape uitată. Dar este și o amintire vie a unuia dintre ultimele megaproiecte ale URSS.

Planul sovietic

Ideea folosirii unor canale sau diguri pentru a redirecționa apă dulce din nordul Rusiei spre sud a fost discutată vreme de zeci de ani de zile înainte. Regimul imperial rus anterior celui sovietic a contemplat, de asemenea, idei similare.

Cel mai faimos, ea a fost propusă de scriitorul Igor Demcenko, într-o broșură din 1871 numită „Despre inundarea câmpiilor joase din Aral-Caspia pentru a îmbunătăți climatul țărilor adiacente”. Ulterior, ideea a fost preluată de Stalin și de regimul său, în anii 1930.

E simplu de înțeles de ce planul părea atractiv pentru ruși – volumul uriaș de apă care curge în Siberia și nordul Rusiei ar fi fost mai util pentru teritoriile aride din Asia Centrală și sudul Rusiei – agricultura este foarte activă în această zonă eurasiatică, iar populația este mult mai mare decât în nordul înghețat.

Pentru liderii ruși, această curgere de apă în Oceanul Arctic nu avea nicio utilitate, spune Douglas Weiner, istoric la Universitatea din Arizona, specializat în politici de mediu sovietice.

URSS a fost cel mai aproape de a-și realiza obiectivul la sfârșitul anilor 1970 și la începutul anilor 1980. În această perioadă, sute de milioane de ruble erau aruncate în proiect – aproape 200 de institute de cercetare, firme și organizații științifice, adunând 68 de mii de oameni au fost implicate în efort.

Pe lângă obiectivele economice ale proiectului, el avea și un scop colonial important – Kremlinul spera că prin dezvoltarea regiunilor din Asia Centrală și prin modernizarea și tehnologizarea lor vor putea atrage ruși care să vină să colonizeze teritoriile.

Totuși, ideea nu avea să se materializeze – de la momentul în care au început discuții serioase despre „îndoirea râurilor”, a apărut și opoziția experților și cercetătorilor. La începutul anilor 1980, această opoziție a crescut puternic și s-a transformat în ceva extrem de puțin uzual în Uniunea Sovietică – o companie publică de influență anti-proiect.

Cercetătorii scriau esee în jurnale științifice, trimiteau scrisori către oficiale, chiar și romane și poezii au fost scrise despre „neghiobia” proiectului.

Unii intelectuali au ridicat obiecții de naturi diferite – de la costurile absolut masive, de miliarde de dolari, la irosirea de resurse, la distrugerea de locuri cu însemnate culturală și istorică, la natura neștiințifică a întregului proiect și la consecințele devastatoare pe care proiectul l-ar fi avut față de mediu.

Explozia de la Cernobîl a dus la anularea planului

Dar probabil că ultimul cui în sicriul acestui proiect a fost dezastrul nuclear de la Cernobîl, în 1986, care nu doar că a consumat cantități uriașe de bani, dar a și schimbat agenda politică.

La patru luni de la explozia reactorului 4 de la Cernobîl, Mihail Gorbaciov anula complet proiectul nuclear din Siberia. Unii spun că a fost vorba de costurile uriașe, alții spun că presiunea publică a fost determinantă.

Deși poate părea că proiectul a murit odată cu Uniunea Sovietică, susținătorii săi din poziții de putere în interiorul administrației ruse au continuat să vorbească despre el. În 2008, de exemplu, primarul de atunci al Moscovei, Iuri Lujkov, a publicat o carte cu numele „Apa și Pacea”, în care argumenta în favoarea redirecționării râurilor siberiene spre Asia Centrală.

Chiar în februarie 2025, doi cercetători ruși au argumentat într-un articol de ziar că avansul tehnologic din ultimii ani ar face „fezabil” vechiul proiect sovietic care se „aliniază” și schimbării de perspectivă geopolitică a Rusiei, mult mai îndreptată „spre est”.