Antena 3 CNN › Actualitate › „Poate că nu venise momentul să ne jefuiască”. De ce nu au confiscat sovieticii aurul BNR de la Tismana și ce calcule și-a făcut Stalin

„Poate că nu venise momentul să ne jefuiască”. De ce nu au confiscat sovieticii aurul BNR de la Tismana și ce calcule și-a făcut Stalin

George Forcoş
13 minute de citit Publicat la 23:00 22 Noi 2026 Modificat la 23:06 22 Noi 2026
Interesul sovieticilor pentru rezerva de aur a BNR exista încă dinainte de 23 august 1944. FOTO: Agerpres/bnr.ro

În vara anului 1944, în timp ce România se afla în război, Banca Națională a României a pus la cale o operațiune secretă pentru a-și proteja rezerva de aur de ocupația germană și de înaintarea armatei sovietice. Aproximativ 192,3 tone de aur, depozitate în 4.086 de casete, au fost transportate de la București la Mănăstirea Tismana, în județul Gorj.

Însă mănăstirea nu a fost ultima ascunzătoare a tezaurului. După 23 august 1944, pe fondul schimbării situației militare, aurul a fost mutat într-o peșteră din apropiere, unde a rămas ascuns până în 1947. Pentru a împiedica eventualii intruși să ajungă la depozit, autoritățile au luat în calcul inclusiv prăbușirea unei porțiuni din galeria subterană.

În primul articol dedicat Operațiunii Neptun, Antena3.ro a prezentat cum a fost pregătită evacuarea tezaurului și cum au ajuns cele 192,3 tone de aur la Mănăstirea Tismana. În această continuare, istoricul Cristian Păunescu, autorul volumului Odiseea aurului BNR. Tismana 1944–1947 și consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, explică de ce a fost aleasă zona, cum a fost pregătită ascunzătoarea, ce măsuri au fost prevăzute pentru protejarea aurului și cât de bine a fost păstrat secretul operațiunii.

De ce a fost aleasă Mănăstirea Tismana pentru ascunderea tezaurului

Alegerea Mănăstirii Tismana nu a fost o decizie întâmplătoare și nici una luată în ultimul moment. Încă de la începutul anului 1944, autoritățile române pregăteau evacuarea valorilor din regiunile care puteau deveni teatru de război, pe fondul înaintării trupelor sovietice pe Frontul de Est. Banca Națională începuse, la rândul ei, să stabilească locurile în care urmau să fie puse la adăpost obiectele de artă, arhivele și celelalte bunuri pe care le deținea.

La 4 ianuarie 1944, BNR fusese informată că Marele Stat Major transmisese tuturor instituțiilor naționale ordinul Mareșalului Ion Antonescu privind evacuarea obiectelor de artă, a picturilor și a valorilor de tot felul, inclusiv a arhivelor, în localități din vestul țării, dincolo de Olt. Măsura era una preventivă, în condițiile în care exista riscul ca estul și sudul României să ajungă în zona confruntărilor militare.

În februarie 1944, conducerea BNR aprobase deja un plan de evacuare a valorilor artistice și culturale ale instituției. Documentul stabilea inclusiv locurile în care urmau să fie depozitate diferitele categorii de bunuri: Muzeul numismatic urma să fie mutat în tezaurul Sucursalei BNR Craiova, picturile, goblenurile, obiectele de artă și covoarele urmau să ajungă în tezaurul Agenției BNR Turnu Severin, iar Arhiva generală trebuia transportată la vila Băncii din Herculane, unde se aflau deja documentele sediilor BNR evacuate din Bucovina, Basarabia și Moldova.

Prin urmare, în momentul în care s-a pus problema protejării rezervei de aur, BNR avea deja în vedere evacuarea valorilor sale către vestul țării și stabilise mai multe puncte de depozitare. Tismana se afla într-o regiune în care instituția își construise deja o infrastructură care putea fi folosită în cazul unei evacuări de amploare.

Istoricul Cristian Păunescu. Foto: Agerpres

„Putem concluziona că alegerea Tismanei pentru evacuarea stocului de aur nu se făcuse la întâmplare. În primăvara anului 1944, BNR dispunea deja în zonă de o puternică bază logistică, iar directorul Agenției BNR Târgu-Jiu, Ion Simniceanu, semnase cu autoritățile locale un document privind cazarea funcționarilor Băncii Naționale în caz de evacuare. Printre persoanele cărora li se rezervaseră camere se număra şi Victor Bruckner, care va avea un rol central în «Operațiunea Neptun». În plus, din aprilie, începuse să funcționeze cantina organizată la Târgu-Jiu pentru funcționarii BNR, precum și depozitul de alimente deja constituit”, explică istoricul Cristian Păunescu.

Așadar, Banca Națională avea deja pregătite condiții pentru cazarea și aprovizionarea angajaților care ar fi urmat să fie trimiși în zonă. Printre cei pentru care fuseseră rezervate camere se afla Victor Bruckner, care avea să joace un rol central în organizarea Operațiunii Neptun.

Un alt avantaj al mănăstirii era chiar starea în care se afla aceasta. Distrusă în bună parte de incendiul din 1942, Tismana avea nevoie de lucrări ample de reparații. Acestea puteau justifica atât intervențiile necesare amenajării spațiului de depozitare a aurului, cât și prezența unui număr mare de funcționari ai BNR în incinta complexului monahal.

Cei care au organizat operațiunea au folosit această împrejurare pentru a crea o explicație oficială a activităților desfășurate la mănăstire. BNR urma să finanțeze refacerea aripii distruse de incendiu, iar lucrările aveau să permită, în același timp, amenajarea spațiului în care urma să fie depozitat tezaurul.

La 12 iunie 1944, Andrei Zănescu, inspector general al BNR, a luat legătura cu mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, pentru a-i prezenta intenția Consiliului Băncii de a contribui la refacerea mănăstirii. Ulterior, Zănescu a transmis conducerii BNR răspunsul primit:

„Am expus Înalt Prea Sfinției Sale dorința Consiliului Băncii de a reface Mănăstirea Tismana, aripa distrusă de incendiu acum doi ani. Înalt Prea Sfinția Sa trimite binecuvântarea arhierească odată cu mulțumirile Înalt Prea Sfinției Sale și spune că în aceste vremuri grele nu i se putea trimite o veste mai bună ca aceasta”.

La 16 iunie 1944 a fost aprobat Planul de lucru pentru refacerea Mănăstirii Tismana. Prima etapă viza transformarea pivniței în spațiu de depozitare a tezaurului. Documentul prevedea instalarea unei uși de tezaur, montarea grilelor, amenajarea scărilor, pregătirea încăperilor pentru garda militară și instalarea unui telefon la mănăstire.

Celelalte două etape aveau în vedere lucrări mai ample, care să se înscrie în proiectul de restaurare a complexului monahal: refacerea acoperișului, repararea unor încăperi și întocmirea planurilor pentru reconstruirea aripii distruse de incendiul din 1942. În acest fel, amenajarea pivniței nu apărea ca o intervenție izolată, ci ca parte a unui șantier de restaurare justificat de starea în care se afla mănăstirea.

Planurile au fost avizate de arhitectul Horia Teodoru, șeful Comisiei Monumentelor Istorice. În iunie 1944, acesta îi transmitea guvernatorului BNR, Constantin Angelescu, o scrisoare în care saluta inițiativa Băncii de a finanța lucrările și își exprima acordul pentru începerea lor imediată:

„Domnule Guvernator, Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulţumiri pentru lăudabila dvs. iniţiativă de a reface pe cheltuiala BNR chiliile distruse de incendiu la Mănăstirea Tismana şi este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat”.

Restaurarea mănăstirii nu a fost însă doar o acoperire pentru amenajarea pivniței și pentru prezența funcționarilor BNR. Banca Națională a finanțat refacerea complexului monahal, iar sprijinul a continuat și după încheierea operațiunii de evacuare.

„Așadar, scenariul a funcționat, dar trebuie spus și că, în adevăr, Banca Națională a reparat, în perioada 1944-1947, tot ceea ce fusese distrus la Mănăstire și chiar a făcut mult mai mult decât atât pentru a ajuta mănăstirea și obștea de călugări viețuitori acolo”, precizează Cristian Păunescu.

Astfel, alegerea Mănăstirii Tismana a avut la bază mai multe considerente care s-au completat: amplasarea în vestul țării, infrastructura logistică deja existentă la Târgu-Jiu, posibilitatea cazării și aprovizionării personalului BNR și lucrările de restaurare care puteau justifica amenajarea unui spațiu special pentru tezaur. La acestea s-a adăugat un alt avantaj strategic, care avea să devină decisiv după 23 august 1944: existența unei peșteri în apropierea mănăstirii, greu de identificat și de cucerit, unde aurul putea fi ascuns în condiții de securitate mai bune.

De ce a fost mutat aurul din mănăstire într-o peșteră

Peștera se afla la poalele Muntelui Stârmina, în imediata apropiere a Mănăstirii Tismana. Potrivit istoricului Cristan Păunescu, formațiunea naturală oferea protecție împotriva unor eventuale bombardamente aeriene și atacuri terestre, fiind în același timp greu de identificat și de cucerit în cazul unei încercări de capturare a tezaurului.

Schimbarea situației militare de după 23 august 1944 a făcut ca această variantă să devină cu atât mai importantă. Armata sovietică se apropia de București, iar trupele germane aflate în retragere trecuseră la acțiuni de distrugere și jaf. În aceste condiții, pivnița mănăstirii nu mai oferea același nivel de protecție.

„Un alt temei al deciziei pe care o discutăm a fost faptul că la poalele Muntelui Stârmina, în imediata vecinătate a mănăstirii, exista o peșteră care oferea protecție naturală împotriva unor posibile bombardamente aviatice sau atacuri terestre. Această peșteră, greu de identificat și de cucerit în cazul unei încercări de sechestrare, a devenit extrem de importantă după 23 august 1944, când nesiguranța se generalizase, pentru că armata sovietică se apropiase de București, în calitate de aliat, dar cu un comportament de cuceritor, iar armata germană în retragere trecuse la acțiuni de distrugere, prădare și pedepsire”, explică Cristian Păunescu.

La începutul lunii septembrie 1944, Romulus Roman, casierul central al BNR, a primit misiunea de a muta tezaurul din pivnița mănăstirii în peșteră. Documentele citate de istoric arată că depozitarea urma să se facă în partea cea mai îndepărtată a grotei și că fusese prevăzută inclusiv o măsură extremă pentru cazul în care aurul ar fi fost amenințat.

„Astfel, la începutul lunii septembrie 1944, când Romulus Roman, casierul central al BNR, a primit misiunea de a muta tezaurul din pivnița mănăstirii în peșteră, el a putut informa conducerea BNR că depozitarea aurului urma să se facă «în fundul peșterii de lângă mănăstire», unde în cazul unui pericol iminent «spațiul din fața depozitului să fie închis, prăbușindu-se cerul grotei, prin minare, pe o lungime cât mai mare», pentru formarea unui obstacol natural, imposibil de trecut”, spune istoricul.

Planul prevedea, așadar, ca, în cazul unui pericol iminent, accesul către depozit să fie blocat prin prăbușirea unei porțiuni cât mai mari din tavanul peșterii. 

Operațiunea Neptun nu a fost un secret absolut

Deși autoritățile au încercat să păstreze secretul operațiunii, informațiile despre aurul ascuns la Tismana au început să circule. Documentele din Arhiva generală a BNR consemnează inclusiv interesul manifestat de persoane care ajungeau la mănăstire sub pretextul vizitării patrimoniului istoric.

Cristian Păunescu spune că funcționarii BNR și militarii detașați la Tismana au observat creșterea numărului de vizitatori, români și ruși, civili și militari, care încercau să se apropie de peșteră și să afle de ce în incinta mănăstirii se aflau atât de mulți angajați ai Băncii Naționale și oameni înarmați.

„Dacă ne raportăm strict la documentele din Arhiva generală a BNR, pot să vă spun că există foarte multe documente care semnalează sau sugerează faptul că zvonurile despre aurul ascuns la Tismana erau tot mai des auzite. Funcționarii BNR aflați la mănăstire și cadrele militare detașate acolo constatau cum crește numărul așa-zișilor turiști, români și ruși, civili și militari, care sub pretextul interesului pentru patrimoniul medieval de la Tismana încercau să se apropie cât mai mult de peșteră și să culeagă informații despre motivul pentru care în incinta mănăstirii erau atât de mulți funcționari BNR și militari”, spune istoricul.

Documentele nu arată însă că secretul ar fi fost dezvăluit oficial de instituțiile implicate. Potrivit istoricului Cristian Păunescu, în jurul operațiunii circulau zvonuri, informații și suspiciuni, iar unele persoane puteau avea chiar misiunea de a se informa și de a pregăti o eventuală deconspirare.

„Din analiza acestor documente, înțelegem că se știa, se bănuia, se colportau zvonuri și informații. Erau persoane pur și simplu curioase, altele, poate chiar aveau misiunea de a se informa și de a pregăti o posibilă deconspirare. Nu avem însă documente care să ateste că, în mod oficial, secretul a fost dezvăluit de instituțiile sau autoritățile implicate. Mai ales pentru perioada 1946-1947, mă gândesc că putem să vorbim despre un așa-zis «secret public». Informația era confidențială, nedeclarată public, dar mulți dintre cei interesați cunoșteau realitatea.”

Ce informații aveau sovieticii despre tezaurul României

Interesul sovieticilor pentru rezerva de aur a BNR exista încă dinainte de 23 august 1944. Un document din decembrie 1943 arată că serviciile sovietice urmăreau intențiile guvernului român de a evacua aurul în străinătate.

La 4 decembrie 1943, colonelul sovietic Olenev, de la Direcția Cercetare a Statului Major al Flotei Maritime Militare sovietice, raporta comisarului poporului al Flotei Maritime Militare informații potrivit cărora România urma să trimită rezerva de aur în Elveția, în trei transporturi feroviare speciale.

„Conform datelor de agentură, din 26.11.43, Guvernul român își evacuează rezerva sa de aur în băncile elvețiene. Transportul se va realiza în trei tranșe, pe calea ferată, cu trenuri speciale. Spre sfârșitul lui decembrie transportul rezervei trebuie să fie încheiat. În acest scop, în Elveția a fost trimis, pentru convorbiri, directorul Băncii Naționale a României”, se arăta în raportul sovietic.

Raportul arată că sovieticii urmăreau intențiile României de a-și scoate rezerva de aur din țară, însă informațiile menționate se refereau la un eventual transport în Elveția, nu la ascunderea tezaurului la Tismana.

Un alt document indică faptul că informații despre evacuarea aurului la Tismana ajunseseră și la persoane din mediul comunist local. Este vorba despre Adrian Mironescu, casier în 1944 la Agenția BNR din Râmnicu-Vâlcea, care a transmis informații despre tezaur unor comuniști din Vâlcea, Petre Chirtop și Constantin Agiu.

„Mai cunoaștem un document care atestă că evacuarea stocului de aur la Tismana nu mai era un secret, chiar din anul 1944. Aceasta rezultă dintr-o scrisoare a unui funcționar BNR din zonă. Vorbim de Adrian Mironescu, care era în anul 1944 casier la Agenția BNR din Râmnicu-Vâlcea. Împărtășind convingeri de stânga, sau, poate, numai din dorința de parvenire, el a transmis comuniștilor din Vâlcea, Petre Chirtop și Constantin Agiu, informații despre tezaur, pe care le considera reale, unele fiind însă simple zvonuri”, explică istoricul.

Potrivit istoricului Cristian Păunescu, Mironescu a fost recompensat cu funcția de director al agenției, însă în 1952 a fost demis din BNR. Întreruperea carierei sale l-a afectat, iar în 1971 încă îi scria despre această situație lui Anton Alexandrescu, fost demnitar comunist și originar din Vâlcea.

De ce nu au confiscat sovieticii aurul BNR

Dacă informațiile despre tezaur ajunseseră în mediile comuniste locale, se ridică întrebarea de ce sovieticii nu au inclus aurul BNR printre capturile sau despăgubirile de război. Cristian Păunescu avertizează însă că documentele consultate nu oferă o explicație certă. Răspunsul poate fi construit doar pe baza unor ipoteze.

„Dacă știau comuniștii, desigur știau și rușii. Și așa ajungem la altă întrebare. De ce nu au inclus sovieticii stocul de aur al BNR printre capturile sau despăgubirile de război? În absența unor documente care să ne ofere explicații credibile, ne îngăduim să facem câteva presupuneri: poate că gestul românilor de a evacua tezaurul şi a-l pune sub pază armată demonstra că în România exista încă voința de a nu accepta a doua capturare a stocului de acoperire al BNR, după ce nu se mai întorsese cel evacuat la Moscova în Primul Război Mondial.”

Istoricul amintește și contextul propagandistic al anului 1946, când Moscova critica Occidentul pentru nerestituirea tezaurului polonez evacuat prin România în 1939. În același timp, sovieticii susțineau că erau pregătiți să ofere Poloniei aur, ca sprijin.

„Mai era și propaganda Moscovei, care în anul 1946 contesta cu vehemență faptul că «Occidentul» nu returnase Poloniei, de acum țară comunistă, tezaurul de aur și pe cel artistic, evacuate prin România în 1939. În mesajele propagandistice ale sovieticilor se spunea că ei erau pregătiți să dea poporului polonez o cantitate de aur, ca sprijin tovărășesc. Cum ar fi arătat, într-un asemenea context, confiscarea stocului de aur al BNR?”

O altă posibilă explicație invocată de Cristian Păunescu ține de relațiile politice dintre Moscova și statele din regiune, după acordul încheiat de Stalin și Churchill în octombrie 1944.

„Un alt răspuns poate fi legat de atitudinea lui Stalin. El încheiase deja, la 9 octombrie 1944, la Moscova, acordul cu Churchill de împărțire a Europei de Sud-est și Răsăritene și considera țările din această zonă deja aliate. Poate aprecia că nu venise încă momentul să jefuiască și ceea ce românii încercau să protejeze cu orice risc.”

Astfel, documentele arată că informațiile despre tezaurul de la Tismana circulau, că vizitatori români și ruși încercau să afle ce se întâmpla în incinta mănăstirii și că sovieticii urmăreau încă din 1943 intențiile României privind rezerva BNR. Nu există însă o explicație documentară certă pentru faptul că aurul nu a fost confiscat. Motivele invocate de istoric rămân ipoteze, în lipsa unor dovezi care să stabilească exact ce știau sovieticii despre ascunzătoare și de ce au ales să nu intervină.

Operațiunea Neptun a fost, în cele din urmă, mai mult decât o operațiune de transport și ascundere a aurului. Alegerea Tismanei, pregătirea unei ascunzători într-o peșteră, paza militară și măsurile prevăzute pentru blocarea accesului în cazul unui atac au făcut parte dintr-un plan prin care BNR a încercat să-și protejeze rezerva într-una dintre cele mai nesigure perioade din istoria României.

Deși informațiile despre tezaur au ajuns treptat în afara cercului celor implicați, iar zvonurile despre aurul de la Tismana s-au răspândit inclusiv în mediile comuniste, depozitul nu a fost confiscat. De ce sovieticii nu au intervenit rămâne o întrebare la care documentele disponibile nu oferă un răspuns definitiv. Cert este că cele 192,3 tone de aur au rămas ascunse la Tismana până în 1947, când au putut fi scoase din peșteră, după aproape trei ani în care rezerva Băncii Naționale fusese ținută departe de pericolele războiului și ale ocupației.

Citește mai multe din Actualitate
» Citește mai multe din Actualitate
TOP articole