Fiecare agent ori asasin rus din serialul de spionaj „Slow Horses” pare o extensie a lui Putin. Londra e infestată de clonele liderului de la Kremlin, pe care le regăsim atât în agentul limitat, dar extrem de ambițios, care poartă cămașă de mătase cu floricele și ceas de lux fake, cât și în asasinul îndesat, îmbrăcat în trening, care rânjește în timp ce-ți ia gâtul. Rând pe rând, clonele Moscovei se trezesc dintr-un somn greu, ca după o lungă hibernare, iar dorința lor de răzbunare e la fel de mare ca cea din realitatea zilelor noastre: aici zace și marea putere a serialului, care devine astfel o ficțiune tulburător de actuală.
La fel cum cel mai mare șiretlic al diavolului constă în a pretinde că nu există, tactica serviciilor secrete e să ne facă să credem că ele sunt, de fapt, puternice datorită secretelor pe care le dețin.
Sanchi. Secrete au și pisicile. Nu secretele sunt cele care fac serviciile de informații puternice, din simplul motiv că aceste servicii nu lucrează, de fapt, cu secrete. Ele lucrează, în schimb, cu oameni. De aici izvorăște și influența lor vastă.
Iar influența KGB-ului e încă mare. La fel de mare ca dorința de răzbunare a Moscovei.
„Joacă pe termeni lung, rușii ăștia. Sunt extrem de rezistenți la durere și au o capacitate incredibilă de sacrificiu. Nenorociții ăștia nu renunță niciodată”, spune, la un moment dat Jackson Lamb, personajul principal al poveștii, interpretat de Gary Oldman.
„Mlaștina”, sau Purgatoriul spionilor mai grei de cap care încă nu pot fi dați afară
Lamb e șeful tuturor rataților din serviciul britanic de contraspionaj MI5, reuniți în așa-numita „Slough house”. În limba engleză „slough” înseamnă „mlaștină”. Astfel, „Slough house” e purgatoriul oricărui șpion care a scrântit-o grav pe teren, dar pe care securiștii englezi preferă să îl păstreze aproape, în acest „limbo” birocratic, pentru a evita eventualele neplăceri de ordin juridic ce ar putea apărea în cazul desfacerii contractului de muncă.
Imagine din serialul „Slow Horses”
Titlul serialului - „Slow horses” - duce mai departe jocul de cuvinte până la a-l face aproape intraductibil. „Caii lenți” sunt, de fapt, acei agenți mai „încuiați”, outsiderii pe care nu pariază nimeni, niciodată, nimic.
Serialul poate fi urmărit în România pe Apple TV+ și a ajuns deja la al cincilea sezon. Producția pentru al șaselea sezon a fost recent confirmată.
„Slow horses” e, practic, un fel de „BD în acțiune”, dar cu spioni mai grei de cap britanici, în loc de milițieni români proști grămadă, dar simpatici.
Se simte, în același timp, și influența romanelor lui John Le Carre, cel care a pus primul punctul pe „i” în acest domeniu influențat prea mult de lumea flamboaiantă și plină de cascadorii a lui James Bond. Acolo, în romanele lui Le Carre (la fel ca și în „Slough House”), descoperim viața mai degrabă anostă și placidă a funcționarului de Intelligence cu ficatul blindat de alcool și cu ochii fixați în dosarele prăfuite din beciurile arhivelor.
Gary Oldman, în rolul Jonathan Lamb din serialul de spionaj „Slow Horses”. Foto: Profimedia Images
Personajul lui Lamb, interpretat de Gary Oldman, devine astfel un fel de reîncarnare a lui Columbo, de la care a împrumutat trenciul bej maculat și tehnica nodului neglijent strâns la cravată.
Cu toate acestea, Lamb este poate puțin prea îngălat, ca și cum scenariștii s-au străduit prea mult să ne reamintească acest amănunt, de fiecare dată când personajul își face apariția pe ecran. Firul narativ e astfel sacrificat de dragul unui element de comic relief livrat în tușe tot mai groase.
Lamb ajunge să ancheteze, în stil Columbo, crime misterioase sau desface complicate rețele de spionaj ori de influență, osificate de ani buni în peisajul cotidian britanic.
Printre alte figuri cunoscute, alături de Gary Oldman, în „Slow Horses” mai joacă Jonathan Pryce și Kristin Scott Thomas.
Forța serialului stă în dialogurile naturale și scenele palpitante, în care protagoniștii reușesc să nu tragă niciun foc de armă. De altfel, fix scenele în care se descarcă o armă James Bond style par un pic forțate, în comparație cu ritmul mai degrabă „lent” al acțiunii.
Acțiunea combină într-un mod inedit elementele de hardcore cu umorul negru, atunci când lumea aparent rece-calculată a spionajului se îmbină uneori cu misiunile absurde până la ridicol: cumva logic, din moment ce agenții secreți sunt, în esență, niște corporatiști militarizați.
Suntem în plin Război Rece. Unul pe care, de data asta, Rusia dă semne că vrea să-l câștige cu orice preț
Și, pentru că serviciile secrete funcționează de fapt ca niște uriașe crescătorii de oameni, serialul dezvăluie extrem de frust viața uneori surprinzător de placidă a unui agent de informații: un tip care trăncăne mai toată ziua cu tot felul de oameni, preferabil la o bere, într-o cârciumă ponosită.
Seria a doua (din cinci, momentan) a serialului e, poate, și cea mai de „actualitate” pentru noi, cei din partea mai puțin norocoasă a Europei: oamenii lui Lamb încearcă să desfacă ițele unui vast plan al Moscovei, care folosește o rețea de agenți „adormiți”, reactivați după zeci de ani.
„Oamenii lui Lamb”. Imagine din serialul „Slow Horses”
„Voi ați câștigat Războiul Rece în 1990. Cine îl câștigă acum? Greu de spus”, aflăm de la un astfel de personaj sulfuros, trezit din somnul de cârtiță - o afirmație prevestitoare de rele care ne bântuie și în lumea reală.
Pentru că, dincolo de ficțiunea de pe micul ecran, realitatea a năvălit deja peste noi. Vedem ce se întâmplă în Polonia, unde serviciile de informații rusești plănuiau să comită o serie de atacuri de sabotaj, în timpul cărora dronele urmau să lanseze explozibili asupra infrastructurii critice.
Vedem ce s-a întâmplat deja în Cehia, încă din 2014: ulterior s-a aflat că a fost o operațiune GRU, în condițiile în care Rusia încă de atunci pregătea invazia Ucrainei și distrugea deja depozitele cu muniții care ar fi putut fi livrate Kievului. Și, nu în ultimul rând, am văzut pasiunea lui Putin pentru otrăviri cu Noviciok manifestată fix la Londra.
Trăim în plin film de spionaj. Spre deosebire de „Slow Horses”, să sperăm că marile cazuri nu ajung să fie rezolvate de niște „spioni lenți”, cu alură de BD contemporani. Sau cine știe, poate tocmai în unii ca ei ne-au mai rămas ultimele speranțe.