Spionii faraonilor și agenții dubli ai Cezarilor: Cum funcționau serviciile secrete în Antichitate

Poate părea ciudat să abordăm subiecte precum spionaj, contraspionaj sau agenți secreți atunci când vorbim despre Antichitate. Dar civilizațiile vechi aveau activități și organizații care seamănă foarte mult cu ceea ce înțelegem astăzi prin servicii secrete. 

Exemple sunt numeroase: Ramses al II-lea a fost aproape învins la Bătălia de la Qadesh după ce s-a bazat pe informații false furnizate de doi spioni hitiți care se dădeau drept beduini. Spartanilor le datorăm unul dintre primele sisteme de criptografie, „scytale” - un cod format dintr-un băț și o panglică de piele. Alexandru cel Mare avea o rețea de agenți care îi furniza nu doar detalii despre teren și drumuri, ci și despre moralul trupelor și conspirațiile din jurul său. Hannibal și Iulius Cezar și-au sprijinit marile victorii și prin informațiile obținute de spioni și agenți infiltrați.

Dar serviciile secrete nu erau infailibile. Cezar nu a reușit să prevadă revoltele unor lideri precum Ambiorix sau Vercingetorix, iar în cele din urmă nici conspirația care i-a adus moartea. Mai târziu, romanii au suferit o înfrângere catastrofală în Pădurea Teutoburg, unde trei legiuni au fost anihilate după ce au căzut în capcana pusă de Arminius, un aliat devenit trădător.

Acest univers fascinant este explorat în volumul „Servicios de inteligencia en la Antigüedad”, coordonat de istoricul Fernando Bermejo-Rubio (UNED, Madrid) și scris de 17 specialiști, printre care și Rose Mary Sheldon, fost colonel în armata americană și doctor în istorie antică, potrivit El Pais.

Cartea trece prin Egiptul faraonic, regatul neo-asirian, Persia, Grecia, Roma, dar și prin spații mai puțin așteptate, precum India antică sau Iudeea lui Irod cel Mare. Autorii arată cum spionajul era prezent peste tot: de la agenți infiltrați deghizați în călugări rătăcitori în India, până la rețeaua de „ochi și urechi ai regelui” din Persia.

În Egiptul faraonic, spionii erau folosiți la granițe sau pentru interogarea prizonierilor. Hitiții au reușit la Qadesh una dintre primele operațiuni de dezinformare documentate. În Orientul Apropiat antic, agenții purtau denumiri sugestive precum „oamenii cu limba lungă” sau „bărbații secreți”. Asirienii practicau războiul psihologic și contrasubversiv, comparabil cu metodele NKVD sau KGB.

În Imperiul Persan, curierii rapizi (pirradazi) erau cheia unei rețele uriașe de informații. Xerxes a câștigat bătălia de la Termopile datorită trădării unui agent dublu, Efialtes. În India antică, sursele literare arată folosirea asasinatelor, a mitei și chiar a seducției pentru obținerea de informații.

În lumea greacă, Ulise poate fi considerat un maestru al spionajului și infiltrării, iar Calul Troian rămâne exemplul clasic de „operațiune sub acoperire”. În războiul peloponesiac, agenții și informatorii erau folosiți pe scară largă, iar divinația de la Delphi putea fi văzută și ea ca un „instrument de informații”.

Roma a dezvoltat o rețea impresionantă: exploratores, speculatores, frumentarii - soldați specializați în recunoaștere, infiltrare, detectarea conspirațiilor sau asasinate. În Imperiul Bizantin timpuriu, aceste funcții s-au suprapus adesea cu rolul Gărzii Pretoriene.

Cartea arată clar că fără spioni și informatori, marii lideri ai Antichității nu ar fi obținut succesele pentru care îi știm astăzi. Și, după cum remarcă Bermejo-Rubio, meseria de spion ar putea rivaliza cu „cea mai veche profesie din lume”.