Vreme de mai mult de 50 de ani, Lale Sokolov a trăit cu un secret copleșitor, născut în zilele groaznice ale războiului din Europa, într-un loc care a fost scena răului pe care un om i-l poate face altui om.
Povestea nu apare până când a ajuns la vârsta de 80 de ani, la mii de kilometri distanță.
Lale a fost omul care făcea tatuajele la Auschwitz. Tatuatorul.
Locuind cu familia sa într-o suburbie a orașului australian Melbourne, bărbatul născut sub numele de Ludwig "Lale" Eisenberg din părinți evrei din Slovacia a decis să-și împărtășească povestea, scrie BBC.
"Acest bărbat, "the tattoist" din cel mai odios lagăr de concentrare, a păstrat acest secret în convingerea sa greșită că a făcut ceva ce trebuia ascuns", spune Heather Morris, cea care a petrecut trei ani înregistrând povestea acestuia înainte să moară în 2006.
Aceasta a scris o carte - The Tattooist of Auschwitz - bazată pe modul în care acesta tatua un număr de serie pe brațele celor din lagăr care nu erau trimiși la camera de gazare.
"Ororile supraviețuirii aproape trei ani într-un lagăr de concentrare i-au lăsat o teamă și o paranoia pe viață. Am avut nevoie de trei ani pentru ca povestea să se lege. A trebuit să-i câștig încrederea și a fost nevoie de timp pentru ca el să vrea să-și reviziteze memoria". A vorbit doar însă după ce soția sa, Gita, a murit.
În aprilie 1942, la vârsta de 26 de ani, Lale a fost dus la Auschwitz, cel mai mare lagăr de concentrare nazist. Atunci când naziștii au venit în orașul său, Lale s-a oferit ca un bărbat tânăr, puternic, sperând că-și va salva restul familiei din a fi separată. Lale nu era angajat și nici căsătorit. Pe atunci nu știa ce orori se petreceau în lagărul din sud-vestul Poloniei.
Atunci când a ajuns în lagăr, Lale a devenit un număr: 32407. Era pus să muncească ca și ceilalți, în construirea noilor barăci ale lagărului. A petrecut ore muncind pe acoperișuiri, ferindu-se de gărzile SS și de temperamentul lor impredictibil. Numai că imediat ce a ajuns acolo, Lale s-a îmbolnăvit de tifos.
A fost îngrijit de cel care îi dăduse numele de identificare, un francez pe nume Pepan. Acesta l-a luat sub aripa sa și l-a făcut asistentul său. L-a învățat nu doar să facă comerț, dar și să-și zică capul jos și gura închisă. Într-o zi, Pepan a dispărut, iar Lale nu a mai auzit niciodată de el.
În bună măsură grație faptului că vorbea mai multe limbi străine - slovacă, germană, rusă, franceză, maghiară și puțină poloneză - Lale a fost făcut principalul responsabil cu tatuajele în lagăr. Un ofițer fusese desemnat să-l monitorizeze, ceea ce i-a oferit senzația unei oarecare protecții.
Ca și principal responsabil cu tatuajele, Lale a trăit puțin mai departe de moarte decât ceilalți prizonieri. Mânca în clădirile administrației, primea rații suplimentare. Dormea singur în cameră. Atunci când își termina treaba sau când nu erau prizonieri noi, avea chiar timp liber. "Nu s-a văzut niciodată pe sine ca fiind un colaborator", susține scriitoarea. Doar după Război, mulți i-au privit pe prizonierii care lucraseră pentru SS ca părți din sistemul represiv. A făcut ceea ce a făcut ca să supraviețuiască. În ciuda privilegiilor, amenințarea că nu va prinde următoarea zi era reală.
Pentru următorii ani, Lale a înscripționat sute de mii de prizonieri, împreună cu asistenții lui. Aceste tatuaje forțate au devenit cel mai reconoscibil simbol al Holocaustului în cumplitele sale lagăre de concentrare. Numai prizonierii din Auschwitz, Birkenau și Monowitz erau tatuați. Practica a început în toamna lui 1941, iar până în 1943, toți prizonierii erau tatuați.
La început, o ștampilă de metal era folosit pentru a imprima întregul număr pe piele. Cerneala era pusă apoi pe rană. Atunci când această metodă s-a dovedit a fi ineficientă, SS a introdus un instrument cu două ace. Acesta este instrumentul folosit și de Lale. A
Atunci când prizonierii erau aduși în lagăr erau împărțiți în două: forță de muncă sau execuție imediată. Erau rași în cap, iar bunurile lor erau confiscate.
Tot în lagăr, Lale și-a cunoscut și soția. A fost cel care i-a tatuat un număr pe mână. S-a îndrăgostit imediat, îi trimitea scrisori, porții de hrană în plus. Folosindu-și influența, Lale a încercat să ajute cât mai multă lume: pe foștii săi colegi de baracă, pe Gita, pe romii aduși ulterior.
În 1945, naziștii au început să trimită prizonierii în afara lagărului, înainte ca rușii să vină. Printre ei și Gita. Lale nu îi știa decât numele: Gita Fuhrmannova, dar nu și de unde era. Întors în Cehoslovacia, Lale a fost oprit la un moment dat de o femeie. Era Gita. Îl găsise ea.
Cuplul s-a căsătorit în 1945 și cei doi și-au schimbat numele pentru a se adapta mai bine lumii sovietice. S-au numit Sokolov. Bărbatul și-a deschis un magazin de textile și a avut succes o vreme, dar a fost arestat pentru că susținea financiar mișcarea pentru crearea statului Israel. Au fugit apoi din Cehoslovacia spre Viena, apoi Paris și apoi spre Australia. Și-au deschis și aici un magazin de textile, au făcut un copil.
Soția s-a întors în Europa de câteva ori înainte de muri, Lale nu a revenit niciodată.
Volumul The Tattooist of Auschwitz, de Heather Morris, va fi publicat pe 11 ianuarie în Marea Britanie.