Uganda a plantat arbori nativi pe mii de hectare de teren defrișat. În 20 de ani, pădurea și-a recuperat coronamentul și diversitatea

O pădure nu se reface dintr-odată. În Parcul Național Kibale din Uganda, mii de hectare de teren care fuseseră defrișate pentru agricultură prezintă acum semne măsurabile de refacere, după decenii de plantare activă a arborilor.

Un studiu publicat în revista Ecology and Evolution, a analizat modul în care pădurile s-au schimbat pe parcursul a aproape trei decenii de restaurare.

Cercetarea, coordonată de Eveliina Korkiatupa de la Universitatea din Finlanda de Est, a comparat 45 de zone de pădure restaurate activ, cu vârste cuprinse între patru și 26 de ani, cu 10 zone de referință reprezentând păduri primare.

Cercetătorii au folosit inventarieri ale vegetației realizate în 2013 și repetate în 2021 pentru a urmări modificările în diversitatea arborilor, structura pădurii și compoziția comunităților de specii.

Aceștia au descoperit că, după aproximativ 20 de ani de plantări, gradul de acoperire al coronamentului și indicele de diversitate Simpson au ajuns la niveluri similare celor înregistrate în zonele de referință ale pădurii primare.

Refacerea era însă departe de a fi completă. Mai multe măsurători importante ale structurii pădurii și compoziției speciilor erau încă semnificativ diferite față de pădurea primară.

Efortul de restaurare a început după decenii de defrișări ilegale

Zona de restaurare se află în partea sudică a Parcului Național Kibale, unde aproximativ 10.000 până la 15.000 de hectare și-au pierdut acoperirea forestieră între anii 1970 și 1990, din cauza defrișărilor ilegale pentru agricultură.

În 1994, Uganda Wildlife Authority și Face the Future au lansat un proiect de reîmpădurire, iar restaurarea activă a început în 1995.

De atunci, procesul de restaurare a inclus plantarea de arbori, îndepărtarea ierburilor care concurau cu puieții, prevenirea incendiilor și controlul speciilor invazive, inclusiv Lantana camara.

Până în 2023, peste 4.400 de hectare fuseseră plantate cu specii locale de arbori.

Programul de plantare a folosit un amestec de specii reprezentative pentru diferite etape ale succesiunii forestiere.

Printre speciile pionier s-au numărat Bridelia micrantha, Spathodea campanulata și Shirakiopsis elliptica, în timp ce speciile aflate în etapele intermediare ale succesiunii au inclus Albizia gummifera, Croton macrostachys, Cordia africana, Warburgia ugandensis, Mimusops bagshawei și Prunus africana.

Printre speciile caracteristice etapelor finale ale succesiunii s-au numărat Gambeya albida și Uvariopsis congensis.

Zonele analizate de Korkiatupa și colegii săi se aflau în interiorul acestor suprafețe restaurate activ.

Coronamentul s-a refăcut înainte ca pădurea să recupereze complet

Cele mai clare semne ale refacerii structurale au apărut la nivelul coronamentului.

Cercetătorii au descoperit că acoperirea coronamentului în pădurile restaurate a ajuns la niveluri similare celor din zonele de referință ale pădurii primare după aproximativ două decenii de restaurare.

Un coronament care se închide poate modifica condițiile de la nivelul solului prin reducerea cantității de lumină care ajunge la ierburile concurente, ceea ce poate crea condiții favorabile pentru ca alte specii de arbori să se instaleze și să supraviețuiască.

Și diversitatea Simpson, un indice care ia în calcul atât numărul speciilor, cât și abundența relativă a acestora, a ajuns la valori comparabile cu cele din pădurea primară după 20 de ani de plantări.

Analizele privind acumularea speciilor au arătat, de asemenea, că cele mai vechi păduri restaurate ajunseseră în 2021 la nivelul pădurii primare în ceea ce privește bogăția taxonomică a arborilor.

Acest lucru nu a însemnat însă că pădurile restaurate deveniseră echivalente cu pădurea primară.

În ansamblu, zonele restaurate prezentau în continuare o bogăție taxonomică mai redusă a arborilor, o suprafață bazală mai mică și o densitate mai scăzută a tulpinilor în comparațiile statistice, în timp ce înălțimea arborilor rămânea, de asemenea, semnificativ mai mică.

Prin urmare, cercetătorii au descris refacerea ca fiind una parțială, diferitele componente ale pădurii dezvoltându-se în ritmuri diferite.

Arborii mari lipsesc încă în mare parte din zonele restaurate

Una dintre cele mai mari diferențe a fost reprezentată de numărul și dimensiunea arborilor mari.

În cadrul studiului, arborii cu un diametru la înălțimea pieptului de cel puțin 20 de centimetri au fost clasificați drept arbori mari. Aceștia au rămas mai puțin numeroși în pădurile restaurate decât în pădurea primară chiar și după 20–26 de ani de plantări.

Cercetătorii au remarcat că arborii mari și bătrâni reprezintă o parte importantă din biomasa unei păduri și au roluri esențiale în stocarea carbonului, arhitectura pădurii, crearea habitatelor și reglarea luminii, umidității și a altor condiții de sub coronament.

Măsurătorile arborilor plantați au arătat că aceștia au atins, în general, pragul de 20 de centimetri în diametru după aproximativ 14–21 de ani.

Acest lucru nu înseamnă că o pădure restaurată devine complet matură imediat ce arborii plantați ajung la această dimensiune.

Cercetătorii au citat studii anterioare care sugerează că refacerea structurii formate de arborii mari și a funcțiilor forestiere asociate poate necesita între unul și două secole.

Aceștia au observat, de asemenea, că vegetația de sub coronament și comunitățile formate din arbori mai mici se pot modifica mai rapid, în timp ce compoziția arborilor de dimensiuni medii și mari rămâne mult mai diferită de cea a pădurii primare.

Compoziția speciilor se schimbă, dar refacerea completă a comunității va dura mult mai mult

Pădurile restaurate deveneau mai asemănătoare cu pădurea primară în ceea ce privește anumite caracteristici biologice, deși comunitatea generală de arbori rămânea clar diferită.

În studiul din 2021, proporția speciilor tolerante la umbră și a celor caracteristice interiorului pădurii a crescut odată cu vârsta zonelor restaurate.

În același timp, speciile care nu depind de pădure erau mai frecvente în pădurile restaurate decât în pădurea primară.

Cercetătorii au identificat aproximativ 60 de taxoni de arbori în pădurile restaurate, comparativ cu peste 350 de specii de arbori înregistrate anterior în pădurea primară din Kibale.

Acest lucru lasă un potențial considerabil pentru colonizarea ulterioară de către speciile care apar în etapele mai târzii ale succesiunii forestiere.

Cel puțin patru taxoni caracteristici etapelor târzii ale succesiunii ajunseseră în pădurile restaurate după 13–26 de ani de plantări.

Cercetătorii au remarcat însă că unele dintre aceste specii ar fi putut proveni din exemplarele plantate și nu să fi ajuns în zonă prin dispersie din pădurea primară.

Compoziția comunității de arbori rămânea, în ansamblu, diferită de cea a pădurii primare.

Autorii au citat cercetări potrivit cărora comunitățile din pădurile tropicale pot avea nevoie de cel puțin 120 de ani pentru a recupera 90% din valorile înregistrate în zonele de referință.

Studiul din Kibale prezintă, astfel, restaurarea ca pe un proces gradual, nu ca pe o simplă revenire la pădurea originală.

Coronamentul și anumite măsurători ale diversității se pot reface în câteva decenii, în timp ce structura formată de arborii mari și compoziția comunității forestiere în ansamblu continuă să se schimbe pentru o perioadă mult mai lungă.