Lotul format din 23 de jucătoare afgane care trăiesc acum în străinătate a călătorit în Noua Zeelandă pentru un cantonament și pentru două meciuri amicale neoficiale împotriva selecționatei Insulelor Cook. Este pentru prima dată când echipa se reunește după ce Federația Internațională de Fotbal, FIFA, a decis în luna aprilie că jucătoarele ar putea reprezenta Afganistanul în viitoare meciuri oficiale, scrie BBC.
Anterior, ele ar fi avut nevoie de aprobarea Federației de Fotbal din Afganistan. Acest lucru nu era posibil sub conducerea talibanilor, care au revenit la putere în august 2021 și au impus restricții severe femeilor și fetelor. Acestea au fost excluse din învățământul secundar și universitar, din majoritatea profesiilor și din sportul organizat.
Echipa națională feminină a Afganistanului, înființată în 2007, nu a mai putut juca, iar jucătoarele s-au numărat printre persoanele evacuate și relocate în țări precum Australia, Regatul Unit și Portugalia. După ani întregi de campanii, a fost creată o echipă a refugiatelor, care a devenit ulterior Afghan Women United. În urma deciziei FIFA, aceasta poate încerca acum să se califice la competiții internaționale precum Jocurile Olimpice și Cupa Mondială.
Reunite în Noua Zeelandă, jucătoarele sunt entuziasmate să evolueze din nou împreună. Pentru că trăiesc ca refugiate sau solicitante de azil în mai multe țări, obținerea documentelor de călătorie necesare pentru antrenamentele comune a fost dificilă în ultimii cinci ani.
Noori și-a îngropat medaliile și trofeele de fotbal în grădina casei familiei
Cu o zi înaintea meciului, Manozh Noori stă în hotelul din Auckland purtând un tricou și pantaloni scurți până la genunchi. Are părul scurt și spune că rudele au criticat-o adesea pentru că ar avea un aspect prea masculin. În timp ce vorbește pentru BBC Global Women despre familia sa, vocea tinerei începe să tremure. Se oprește, respiră adânc și își întoarce privirea pentru câteva clipe înainte de a continua. Nu plânge, dar emoția este evidentă.
Noori, care are acum 23 de ani și locuiește în Australia, a crescut jucând fotbal cu băieții pe străzile din Kabul. După ce a văzut meciuri de fotbal feminin la televizor, s-a înscris în secret la cluburi locale și a început să avanseze treptat în competițiile din Afganistan. Știa că fratele său mai mare nu ar fi fost de acord, așa că a încercat să evite să fie recunoscută purtând un văl care îi acoperea fața.
În șase ani, a câștigat titluri de campioană, competiții naționale și numeroase premii individuale. În cele din urmă, succesul ei nu a mai putut fi ascuns. În jurul anului 2018, colegele au convins-o să-și descopere fața în timpul unui interviu televizat. Materialul a fost difuzat la știri, alături de imagini din meci.
Atunci a fost nevoită să înfrunte posibilitatea ca fratele său să o vadă. "Eram foarte speriată", își amintește ea. "Mă gândeam întruna: «O să mă vadă. O să afle.»".
În disperare, a încercat să împiedice familia să urmărească știrile, oprind alimentarea cu energie electrică. Informația a ajuns însă repede la fratele său, care s-a înfuriat. "Țipa la mine", spune Noori. "Îmi spunea: «Ne-ai spus că înveți. Ai spus că vrei să devii profesoară sau medic. Ce este asta?»".
Fratele ei a amenințat că va rupe legăturile cu familia dacă nu va renunța la fotbal. "Mama plângea. Mi-a spus: «El este cel care ne întreține financiar. Cum vom supraviețui?»"
Noori a renunțat pentru o perioadă, dar în cele din urmă a început din nou să joace. Celălalt frate al său, care locuiește în Germania, i-a trimis bani pentru a o ajuta să-și urmeze visul.
Când talibanii au preluat puterea în 2021, Noori a decis să fugă din țară. Înainte de plecare, și-a îngropat medaliile și trofeele de fotbal în grădina casei familiei. După mai bine de patru ani, acestea se află încă acolo.
"Într-o zi mă voi întoarce și le voi dezgropa", spune ea, zâmbind pentru scurt timp la acest gând. "Fotbalul m-a ajutat să le scot pe mama și pe sora mea din Afganistan", povestește Noori. La doi ani după ce s-a mutat în Australia și s-a afirmat ca jucătoare, a reușit să le aducă și pe ele în această țară.
Astfel, sora sa a putut să-și reia studiile. Chiar dacă fratele lor nu a fost de acord ca fetele să practice sport, le-a susținut întotdeauna educația. "Sper că fratele meu își dă seama acum că nu sunt o persoană rea", spune Noori.
"Dacă nu aș fi fost fotbalistă, aș fi încă în Afganistan, una dintre milioanele de fete cărora nu li se permite să învețe"
În timp ce echipa se pregătește pentru meciurile din Auckland, multe dintre jucătoare spun că fotbalul a fost motivul pentru care au supraviețuit uneia dintre cele mai tulburi perioade din istoria recentă a țării lor.
"Dacă nu aș fi fost fotbalistă, aș fi încă în Afganistan, una dintre milioanele de fete cărora nu li se permite să învețe, să-și exprime opinia sau să-și aleagă propriul viitor", spune Mursal Sadat, care locuiește tot în Australia.
La 24 de ani, ea lucrează ca antrenoare de fotbal, coordonatoare pentru tineri și activistă pentru drepturile refugiaților, ale femeilor și pentru drepturile omului. În Afganistan, spune ea, era adesea judecată, hărțuită și avertizată că niciun bărbat nu va dori să se căsătorească cu o femeie care practică sport.
Astăzi este logodită cu un bărbat care se află încă în Afganistan și afirmă că atât el, cât și familia lui îi susțin activitatea și locul în echipa națională. "Îmi spun: «Ești mândria familiei noastre. Suntem foarte norocoși să te avem.»"
Când jucătoarele ies pe teren, în ploaia puternică din Auckland, pentru a întâlni selecționata Insulelor Cook, își transformă emoțiile în energie și determinare. Vremea dificilă nu le descurajează. În țara lor au trecut prin condiții mult mai grele.
În adolescență, fundașul Najma Arefi se antrena la temperaturi de peste 45 de grade Celsius, deoarece fetelor le erau atribuite adesea cele mai nefavorabile intervale pentru pregătire. Cu toate acestea, nu a renunțat. Eforturile tinerei, care are acum 22 de ani, au contribuit la câștigarea unui campionat național de către o echipă din Herat.
Victoria, spune ea, a schimbat atitudinea oamenilor din oraș față de sportul feminin. "Erau panouri cu fotografiile noastre în tot orașul Herat", își amintește ea. "Oamenii erau mândri. Tot mai multe familii au început să le permită fiicelor lor să joace fotbal."
Arefi locuiește acum în Doncaster, în nordul Angliei. A ajuns în Regatul Unit după revenirea talibanilor la putere. Se descrie drept o persoană extrovertită și spune că are acum oportunități pe care nu și le-ar fi putut imagina în copilărie, în Afganistan. Studiază justiția penală la colegiu, joacă fotbal și ia singură decizii legate de propria viață. "Este incredibil să ai această libertate", spune ea.
Totuși, recunoaște că se simte adesea vinovată și profund tristă din cauza libertăților care le sunt refuzate femeilor rămase în Afganistan. "Milioane de fete nu au șansa de a studia sau de a-și urma visurile. Simt că trebuie să profit de fiecare oportunitate pe care o primesc." "Uneori pun prea multă presiune asupra mea", spune ea, în timp ce lacrimile îi curg pe față.
Arefi îi mulțumește Khalidei Popal, fondatoarea primei echipe naționale feminine a Afganistanului, pentru că a insistat ca FIFA să le recunoască pe jucătoare și după ce acestea au ajuns în exil. "Faptul că am primit recunoașterea FIFA fără aprobarea talibanilor a făcut istorie", spune ea.
Acest statut oficial este "un lucru de care voi fi mereu mândră", adaugă jucătoarea.
Întrebat de BBC despre sprijinul acordat de FIFA echipei feminine, directorul pentru sport al talibanilor, Ahmadullah Wasiq, a refuzat să comenteze. El a spus însă că și-ar dori ca FIFA să viziteze țara și să-și reia sprijinul pentru fotbalul afgan în general. Organizația și-a redus considerabil implicarea după revenirea talibanilor la putere.
FIFA a afirmat anterior că reluarea sprijinului ar depinde de permiterea accesului femeilor la fotbal.
Meciurile din Auckland s-au dovedit dificile. În prima partidă, un singur gol a adus selecționatei Insulelor Cook victoria cu 1-0. Trei zile mai târziu, în ciuda eforturilor jucătoarelor afgane, adversarele s-au impus din nou, de această dată cu 3-0.
Pentru fotbalistele afgane, aceste partide au însă o semnificație mult mai importantă decât cele două înfrângeri. Revenirea pe teren reprezintă dovada că, în ciuda exilului, a despărțirii de familii și a anilor de incertitudine, jucătoarele afgane au refuzat să dispară.
