Mult timp, tulburarea ADHD a fost considerată o problemă a băieților neastâmpărați. Astăzi însă, milioane de femei descoperă că neliniștea, uitarea și epuizarea care le-au urmărit toată viața nu erau „lipsă de disciplină”, ci semnele unei tulburări ignorate decenii întregi, scrie National Geographic.
La vârsta de 23 de ani, Rach Idowu era convinsă că suferă de demență. Uita zile de naștere, lipsea de la ședințe, își pierdea controlul asupra datoriilor de pe cardul de credit. Căutările pe Google i-au întărit bănuiala: „demență cu debut precoce”. Medicul ei a respins ipoteza, dar au mai trecut patru ani și două evaluări psihiatrice până când Idowu a primit diagnosticul corect: ADHD.
Dintr-odată, totul a început să aibă sens: neliniștea permanentă din copilărie, nopțile nedormite cu cafea pentru a termina proiectele școlare, săptămânile întregi în care nu reușea să răspundă mesajelor prietenilor.
„A fost un moment de revelație uriașă”, spune Idowu, acum în vârstă de 31 de ani. Ea este una dintre milioanele de femei diagnosticate cu ADHD la maturitate, potrivit Centrului pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC).
Numărul acestora a crescut semnificativ în ultimii ani. Cercetătorii atribuie această creștere mai multor factori: o conștientizare publică mai mare, extinderea telemedicinei și subdiagnosticarea istorică a femeilor.
Popularitatea subiectului pe rețelele sociale a stârnit însă și îngrijorări – unii psihologi avertizează asupra riscului de autodiagnosticare sau supradiagnosticare. Un sondaj național realizat de Universitatea de Stat din Ohio arată că 25% dintre adulți cred că ar putea avea ADHD.
Cum se manifestă ADHD la femei
Persoanele cu ADHD se încadrează, de obicei, în trei tipuri: hiperactiv, neatent sau combinat. Fetele și femeile tind să aibă forma cu deficit de atenție, caracterizată prin dezorganizare, uitare și dificultatea de a începe sau menține o activitate.
„Sunt mai des percepute ca visătoare, cu capul în nori”, explică Julia Schechter, co-director al Centrului Duke pentru Fete și Femei cu ADHD din cadrul Universității Duke.
Chiar și fetele cu ADHD hiperactiv sau combinat pot manifesta simptome diferite față de băieți: vorbit excesiv, răsucirea părului, mișcarea constantă a picioarelor sau reacții emoționale puternice. „Simptomele lor sunt la fel de debilitante”, spune Schechter, „dar pot trece ușor neobservate”.
Când știința a ignorat fetele
Nu demult, primele încercări de a descrie ADHD-ul la fete au fost întâmpinate cu ridicol.
Când psiholoaga Kathleen Nadeau a publicat, în 1999, cartea Understanding Girls With ADHD, comunitatea științifică încă vedea tulburarea ca pe o problemă „a băieților”.
„Eram luați în râs la conferințe”, povestește Nadeau. „Ni se spunea: Avem băieți care ajung la director de trei ori pe săptămână, care sunt suspendați și aruncă cu hârtii, iar voi ziceți că fetele silitoare de la onoruri au ADHD?”
Deși atitudinea s-a schimbat între timp, majoritatea studiilor despre ADHD s-au făcut pe băieți și bărbați, ceea ce a creat stereotipul persoanei hiperactive și turbulente.
Fetele cu ADHD pot avea note bune, dar cu un preț ascuns: nopți pierdute, stres constant și autoînvinovățire. „Fetele muncesc enorm ca să-și ascundă problemele: Nu vreau ca profesoara să se supere pe mine”, explică Nadeau.
Psihologii numesc acest comportament „masking” – femeile, învățate social să fie conforme și responsabile, compensează simptomele pentru a nu fi judecate.
„Ele depun cel puțin dublul efortului față de ceilalți pentru a reuși”, spune Nadeau.
„Nu poți să lași oamenii să vadă că te destrami”
Janna Moen, 33 de ani, cercetătoare la Institutul Medical Howard Hughes, a primit diagnosticul de ADHD abia la finalul anilor 2000.
„Nu poți să lași oamenii să vadă că te destrami”, spune ea. Ca multe alte femei nediagnosticate, Moen a avut rezultate excelente la școală și o carieră de succes. Dar ani de mascare a simptomelor au dus la anxietate, probleme de încredere și dificultăți în relații.
Moen își amintește acum că simptomele erau prezente încă din copilărie, dar fetele sunt mai des confundate cu cazuri de anxietate, depresie sau tulburări de învățare, fiind rar trimise la evaluări de ADHD.
Două studii diferite au arătat că, atunci când profesorilor li s-au prezentat descrieri identice ale copiilor cu ADHD, dar s-au schimbat doar genul și pronumele, băieții au fost recomandați mai des pentru tratament și sprijin suplimentar.
Diagnosticate târziu, pedepsite devreme
Toate aceste prejudecăți duc la mii de fete nediagnosticate și netratate până la vârsta adultă.
Potrivit David Goodman, directorul Centrului pentru ADHD la Adulți din Maryland și profesor de psihiatrie la Universitatea Johns Hopkins, raportul dintre băieți și fete diagnosticate în copilărie este de 3 la 1, dar la adulți devine 1 la 1.
„Copiii sunt diagnosticați pentru că îi deranjează pe alții”, spune el. „Adulții sunt diagnosticați pentru că ajung să se deranjeze pe ei înșiși”.
La maturitate, femeile se confruntă cu presiuni sociale de a-și gestiona comportamentele și emoțiile, așa că simptomele devin mai greu de recunoscut. Hiperactivitatea se poate manifesta ca neliniște interioară, lipsa de concentrare ca dificultăți în respectarea termenelor, iar impulsivitatea ca probleme financiare.
Deși în exterior pot părea perfecționiste și de succes, consecințele unui diagnostic ratat sunt grave: femeile cu ADHD au rate mai mari de anxietate, depresie, dependențe și tulburări alimentare.
Un studiu canadian arată că adulții cu ADHD sunt de cinci ori mai predispuși să încerce suicidul, iar aproape una din patru femei cu acest diagnostic a avut o tentativă de suicid. Cercetări conduse de o echipă daneză au descoperit că rata de deces prematur la femeile cu ADHD este mai mare decât la bărbați, probabil pentru că sunt diagnosticate mai târziu și primesc tratament mai rar.
„Doctorița mea mi-a spus că nu am cum să am ADHD”
Chiar și atunci când decid să se evalueze, femeile se lovesc de lipsa specialiștilor pregătiți.
„Psihiatrii primesc cam o jumătate de zi de formare despre ADHD la adulți, în trei ani de rezidențiat”, explică Nadeau. Diagnosticul necesită mai multe ședințe și dovezi clare că simptomele existau și în copilărie.
„Doctorița mea mi-a spus că nu crede că am ADHD pentru că am terminat facultatea și am un loc de muncă”, povestește Idowu.
Femeile sunt deseori diagnosticate greșit cu anxietate sau depresie. Moen a fost tratată aproape 20 de ani pentru depresie majoră și anxietate, iar simptomele i-au dispărut abia după ce a primit tratament pentru ADHD – terapie și medicație.
„Psihiatrii gândesc: hai să tratăm anxietatea, hai să tratăm depresia, și dacă trec, vedem dacă e ADHD”, spune Nadeau. „Când ar trebui să fie exact invers”.
Între conștientizare și confuzie
Rețelele sociale au crescut vizibilitatea ADHD-ului, dar și riscul de dezinformare.
Un studiu al Universității din Columbia Britanică a analizat 100 dintre cele mai populare clipuri TikTok despre ADHD și a descoperit că jumătate conțineau informații înșelătoare.
„ADHD nu înseamnă că-ți pierzi cheile din când în când”, avertizează Schechter. „Când reducem tulburarea la o postare virală, pierdem din vedere disfuncția reală pe care o provoacă”.
Specialiștii subliniază că problemele de concentrare cauzate de pandemie, munca de acasă sau timpul petrecut pe telefon nu sunt suficiente pentru un diagnostic de ADHD.
„Faptul că nu te poți concentra acasă sau că te distrage telefonul nu înseamnă că ai ADHD”, spune Schechter. „Căutăm un tipar de simptome persistente, în mai multe contexte și pe termen lung.”
„Există o putere în simplul fapt de a ști”
Schechter crede că nu rețelele sociale duc la supradiagnosticare, ci la recuperarea unui decalaj: „ADHD-ul era mereu acolo. Noi, ca specialiști, abia acum începem să-l recunoaștem mai bine la femeile adulte.”
Pentru Idowu, tratamentul – inclusiv medicația pentru concentrare – a fost o transformare: și-a redresat finanțele, se simte împlinită la serviciu și are relații mai sănătoase.
Experiența ei, combinată cu lipsa informațiilor, a determinat-o să lanseze în 2020 newsletterul „Adulting With ADHD”, care a ajutat alte femei să se diagnosticheze corect.
„E foarte greu să trăiești într-o lume în care simți că e ceva în neregulă cu creierul tău”, spune Idowu. „Există o putere în simplul fapt de a ști.” Iar acesta, probabil, e primul pas către vindecare.
Ştiri video recomandate
