Unele pisici sunt liniștite, în timp ce altele miorlăie tare pentru atenție. Ce face diferența? Răspunsul ar putea fi ascuns adânc în codul lor genetic.
Dacă ai avut vreodată mai multe pisici în casă, știi cât de diferite pot fi între ele. Una toarce zgomotos în brațele tale, cere mâncare vocal și se grăbește să întâmpine oaspeții. Alta, în schimb, preferă să observe în tăcere de la distanță.
De ce unele pisici devin comunicative, iar altele sunt mai rezervate? Un studiu recent realizat de cercetătoarea Yume Okamoto și echipa sa de la Universitatea din Kyoto, Japonia, sugerează că o parte din răspuns se găsește în genele pisicilor, potrivit BBC.
Studiul a implicat proprietari de pisici din întreaga Japonie, care au completat un chestionar despre comportamentul animalului lor (Feline Behavioural Assessment and Research Questionnaire) și au trimis un eșantion de ADN recoltat din interiorul obrazului pisicii. Întrebările din sondaj au vizat mai multe tipuri de comportament, inclusiv torsul și vocalizările adresate oamenilor.
Cercetătorii s-au concentrat pe o genă numită receptor androgenic (AR), aflată pe cromozomul X. Aceasta reglează reacția organismului la hormoni precum testosteronul și conține o secvență ADN repetată. Gena AR este esențială în biologia vertebratelor.
Forma ei cea mai veche a apărut acum peste 450 de milioane de ani, la strămoșul comun al tuturor vertebratelor cu maxilar. Gena AR controlează dezvoltarea organelor reproducătoare masculine, a caracteristicilor sexuale secundare și a comportamentului reproductiv. Numărul de repetări din acea secvență influențează sensibilitatea la androgeni: cu cât sunt mai puține repetări, cu atât receptorul este mai reactiv. La oameni și câini, varianta scurtă a fost asociată cu comportamente mai extrovertite sau agresive.
La cele 280 de pisici sterilizate sau castrate analizate în studiu, cele cu varianta scurtă a genei AR torceau mai des. Masculii cu această variantă erau și mai vocali – miorlăind pentru mâncare sau pentru a ieși afară. La femele, același tip de genă era asociat cu mai multă agresivitate față de străini. În schimb, pisicile cu varianta lungă, mai puțin activă, erau mai tăcute. Această variantă era mai frecventă în rândul raselor de pisici de rasă pură.
Deși domesticirea este asociată, în general, cu o creștere a comportamentului vocal la pisici, pare ciudat că varianta genei legată de comunicare și asertivitate se regăsește și la specii sălbatice precum râsul. Însă studiul nu oferă o poveste simplă despre cum domesticirea a selectat trăsături „prietenoase”, ci sugerează un tablou mai complex: unele trăsături ancestrale, precum agresivitatea, pot rămâne utile, mai ales în medii domestice stresante sau cu resurse limitate.
Comportamente asemănătoare pot fi observate și la alte animale care trăiesc aproape de oameni, fără a fi domesticite în mod tradițional. De exemplu, pescărușii urbani din Marea Britanie devin mai agresivi și mai puțin temători față de oameni decât cei din zonele rurale. În orașe, unde hrana e greu de obținut, îndrăzneala aduce avantaje.
Această paralelă cu pisicile ridică întrebări mai largi despre cum interacționează mediul și genetica pentru a modela comportamentul. Rezultatele studiului japonez sugerează un compromis: trăsături precum vocalizarea crescută sau asertivitatea pot ajuta pisicile să atragă atenția oamenilor în contexte incerte sau competitive. În același timp, aceste trăsături pot apărea și ca agresivitate, ceea ce arată că domesticirea nu elimină neapărat comportamentele „dificile”.
Această diversitate între indivizi este esențială pentru evoluție. Fără variație comportamentală, speciile nu s-ar putea adapta la medii în schimbare. La pisici, asta înseamnă că nu există o „personalitate ideală”, ci mai degrabă o paletă de trăsături utile în condiții domestice diferite.
De la pisici la pescăruși, viața în preajma oamenilor nu înseamnă întotdeauna animale mai blânde. Uneori, puțină insistență face diferența.
Ştiri video recomandate
