Patriotismul românesc a trecut, în ultimul secol și jumătate, prin mai multe metamorfoze – de la identitatea etnică a secolului XIX, la internaționalismul proletar și apoi la etnonaționalismul ultimilor ani de comunism. Astăzi, spune sociologul Mihai Rusu, profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, într-un interviu pentru Antena3.ro, 1 Decembrie este trăit mai degrabă ca un ritual al statului, dominat de simboluri militare, decât ca o sărbătoare autentică a cetățenilor.
Proiectul unui stat național: descendență autentică de români și un strat de spiritualitate ortodoxă
Reporter: Domnule Rusu, cum a evoluat patriotismul în România după 1990? Cât de autentic este el astăzi?
Mihai Rusu: Nici nu știu de unde să încep, că este o întrebare care n-ar trebui ancorată doar în anii `90. Cred că, dacă ar fi să discutăm despre această problematică, ar trebui să începem undeva în secolul al XIX-lea, când s-a construit întregul proiect politic al statului național și în care elitele de atunci au imaginat națiunea după modelul etnic; în sensul că identitatea națională presupunea faptul că a fi român însemna, în bună măsură, să fii dintr-o descendență autentică de români, în sensul etnic, căruia i se adăuga și un strat de spiritualitate ortodoxă.
Apoi, dacă avansăm așa, pe firul timpului, regimul comunist a schimbat mare parte din această înțelegere a identității naționale, pe care a realiniat-o într-o direcție a internaționalismului proletar, cel puțin în prima fază a anilor `50, începutul anilor `60; iar apoi regimul comunist a suferit o turnură etno-naționalistă prin care a recuperat întreaga moștenire naționalistă din secolul al XIX-lea și perioada interbelică.
După `90, acest etnonaționalism de anii `80, care datează din partea de sfârșit a regimului comunist, a supraviețuit, a avut o continuitate structurală, iar la începutul anilor `90 chiar a suferit o hiperbolizare, până când România a început să inițieze demersuri pentru integrarea în Uniunea Europeană și structurile euroatlantice. Când s-a produs o altă mutație, să zicem așa, în modul în care societatea percepea și înțelegea identitatea națională, în sensul că din ce în ce mai mult asistăm la o tranziție de la înțelegerea identității naționale pe criterii strict etnice către un model de patriotism ancorat în valori civice. Deci, asta cred că ar fi una dintre principalele schimbări.
Dar trebuie spus că acest lucru este observabil doar în anumite zone ale societății. Dacă ne referim la societate în ansamblul său, aș spune că cei mai mulți dintre români continuă să se raporteze la identitatea națională prin prisma acestei înțelegeri etno-naționaliste.
Ce-i rămâne românului de Ziua Națională?
Reporter: De ce credeți că pentru mulți români 1 Decembrie pare să fie doar o zi liberă și nu o sărbătoare trăită? Ce îi determină să simtă asta? Lehamitea, sărăcia, neîncrederea în stat, s-au săturat de discursurile oficiale?
Mihai Rusu: În primul rând, aș spune că e vorba de modul în care ziua de 1 Decembrie este sărbătorită. Pentru că 1 Decembrie pare mai degrabă a fi un ritual al statului și nu neapărat o sărbătoare care aparține cetățenilor.
Și cred că lucrul acesta se manifestă din supramilitarizarea identității naționale pe care o vedem pusă în scenă cumva ritualic, prin toate paradele forțelor armate, prin toate defilările militare, prin întreaga pompă a violenței legitime, aș spune eu; în condițiile în care armata, jandarmeria, poliția, sociologic vorbind, sunt instituțiile care monopolizează exercitarea violenței legitime într-un anumit teritoriu.
Deci, dacă ne uităm la această punere în scenă, prin defilările militare, a identității naționale militarizate, eu aș spune că actorul principal este statul - oficialitățile și armata ca instituție centrală a statului – iar în tot acest ansamblu, cetățenii par să fie cumva relegați într-un rol, mai degrabă de public pasiv.
Reporter: Și atunci ce-i mai rămâne românului de rând dintr-o sărbătoare care ar trebui să fie a lui?
Mihai Rusu: Îi rămâne să fie un spectator care asistă la tot acest spectacol în care statul își pune în scenă puterea militară și care, în paranteză fie spus, e o realitate, i-a spune eu cvasi iluzorie, iar națiunea este înțeleasă ca un spectator pasiv care asistă în fața acestui spectacol al defilărilor militare.
Deci, ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care Ziua Națională nu este una la care cetățenii să participe cu adevărat, în care să simtă că această sărbătoare le aparține și lor, nu doar a statului, care defilează militar pe bulevardele centrale ale principalelor orașe din țară.
Două tabere
Reporter: Cum vedeți dumneavoastră felul în care sărbătoresc tinerii 1 Decembrie? Cum își arată cei tineri patriotismul comparativ cu generațiile părinților noștri?
Mihai Rusu: Aici m-aș feri să fac o caracterizare foarte generală, în sensul că eu cred că putem vorbi despre segmente ale societății care se raportează uneori radical diferit față de Ziua Națională, respectiv față de identitatea națională, inclusiv în rândul tinerilor.
Pe de o parte, avem o categorie a tinerilor care aderă la tot acest discurs suveranist, care resuscitează ideea de națiune înțeleasă în termeni cât se poate de etnici, de națiune ca sânge și pământ și care, fără îndoială, că aderă la tot acest program de celebrare a națiunii, a românității, a ceea ce înseamnă să fii români.
Pe de altă parte, avem o altă categorie a tinerilor, despre care aș spune că se îndepărtează de aceste idealuri, în sensul că devin din ce în ce mai indiferenți, iar lucrul acesta poate fi pus într-un context în care societatea românească s-a europenizat, a devenit din ce în ce mai globalizată, iar valorile tradiționale care glorifică națiunea au fost în bună măsură înlocuite de alte valori, le-aș spune post-naționaliste, în care principalii factori de identificare nu mai sunt națiunea și statul ci, probabil, stilurile de viață sau alte aspecte mult mai difuze din punct de vedere ideologic.
Statul care și-a abandonat românii
Reporter: Cum am putea face ca această sărbătoare chiar să aibă un impact în societate?
Mihai Rusu: Aș spune că, dacă ar fi ca această sărbătoare să aibă cu adevărat un impact în societate, dincolo de tot acest spectacol al defilărilor militare, cred că trebuie să schimbăm această paradigmă a festivismului militaro-statal cu un alt model de celebrare a identității naționale, pe care l-aș numi „patriotism reflexiv”.
Iar acest patriotism reflexiv ar consta în enimente culturale, discuții politice, dezbateri, în care diverse categorii ale populației să reflecteze la împlinirile politice, mai ales ale statului român, dar cu atât mai mult la neîmplinirile socioeconomice ale statului național.
Desigur, într-o cheie critică și nu pompos celebrativ, pentru că statul român este un proiect politic de mare succes. Lucrul acesta este de netegăduit, dar, pe de altă parte, are și foarte multe neîmpliniri socioeconomice. Există categorii sociale care au fost abandonate de elitele politice și, prin extensie, de statul român.
Ori, până când aceste categorii socioeconomice nu se simt parte dintr-un stat al bunăstării, în care să beneficieze de demnitate, de egalitate de șanse, de susținere activă din partea statului, e greu de crezut că se pot implica participativ în sărbătorirea unei zile naționale despre care simt că nu este neapărat a lor, ci a fost cumva însușită, apropriată de către oficialități, de către reprezentanții formali ai unui stat care în bună măsură i-a abandonat.
Ştiri video recomandate
