Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Lin II readuce în discuție relația dintre dreptul Uniunii, Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului în dosarele penale privind prescripția.
Articolele 52 și 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevăd că drepturile din Cartă care corespund celor garantate de CEDO trebuie să aibă același înțeles și aceeași întindere, fără a împiedica Uniunea să ofere o protecție mai largă. Totodată, Carta nu poate fi interpretată în sensul restrângerii drepturilor recunoscute prin dreptul internațional, prin CEDO sau prin constituțiile statelor membre.
Aceste dispoziții obligă instanțele să analizeze concomitent mai multe niveluri de protecție: legislația penală și constituțională națională, dreptul Uniunii interpretat de CJUE și standardele privind drepturile omului dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Existența acestor niveluri nu înseamnă însă că o instanță națională poate alege în mod discreționar standardul pe care dorește să îl aplice. CJUE a stabilit anterior că standardele naționale mai ridicate de protecție pot fi folosite numai în măsura în care nu afectează nivelul de protecție oferit de Cartă și nu compromit prioritatea, unitatea și eficacitatea dreptului Uniunii.
În hotărârea Lin II, CJUE a examinat în mod expres argumentul potrivit căruia înlăturarea standardului național referitor la legea penală mai favorabilă ar încălca articolul 7 din CEDO și articolul 49 din Carta UE. Curtea a respins această interpretare și a concluzionat că soluția din Lin I era previzibilă, se înscria într-o jurisprudență consolidată și nu încălca principiul legalității în materie penală.
Curtea nu a eliminat în ansamblu standardul românesc privind legea penală mai favorabilă. A restrâns aplicarea acestuia în situația specifică a fraudelor grave care afectează interesele financiare ale Uniunii și în care aplicarea Deciziei ÎCCJ nr. 67/2022 ar amplifica riscul sistemic de impunitate produs de vidul legislativ referitor la întreruperea prescripției.
În același timp, CJUE a protejat două garanții importante. Instanțele nu sunt obligate să creeze o „lex tertia” prin combinarea unor reglementări succesive, iar hotărârile care au dobândit autoritate de lucru judecat nu trebuie redeschise doar pentru că soluția privind prescripția nu mai corespunde interpretării actuale a dreptului UE.
În consecință, două interpretări extreme sunt inexacte. Nu se poate susține că hotărârea CJUE elimină standardele CEDO și constituționale, dar nici că simpla invocare a Convenției permite ignorarea unei decizii obligatorii a CJUE. Instanțele trebuie să coroboreze toate normele aplicabile, însă în limitele competențelor și ale priorității dreptului Uniunii în domeniile reglementate de acesta.
